ICCJ. Decizia nr. 4704/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4704/2007
Dosar nr. 38017/3/200.
Şedinţa publică din 4 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul S.N.F.P. a chemat în judecată pârâţii Inspectoratul Teritorial de Muncă al Municipiului Bucureşti, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să fie obligaţi pârâţii să-i comunice salariul de bază pe luna anterioară plecării în concediu pentru anii 2003, 2004 şi 2005, actualizat cu rata inflaţiei corespunzătoare fiecăruia dintre membrii indicaţi, obligarea în solidar a pârâţilor la plata drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pentru anii 2003; 2004; 2005 actualizată şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că membrii indicaţi în acţiune sunt funcţionari publici în cadrul primei pârâte şi în conformitatea cu art. 33 alin. (2), devenit ulterior art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/199 aveau dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu şi la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Aceste dispoziţii legale au fost iniţial suspendate prin legile bugetului de stat însă, neacordarea ulterioară a acestor drepturi, arată reclamanta, este neîntemeiată şi contrară prevederilor legii şi Constituţiei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1640 din 13 iunie 2007 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi aceea a prescripţiei dreptului la acţiune invocate de A.N.A.F.
De asemenea, a admis acţiunea formulată de reclamantul S.N.F.P. şi a obligat pârâţii în solidar, la plata către reclamanţi a drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu pentru anii 2001-2005 actualizate în funcţie de rata inflaţiei, începând cu data naşterii dreptului şi până la plata efectivă, către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată, întrucât legile care au suspendat plata primelor de concediu, au constituit un caz de forţă majoră care au împiedicat reclamantul să formuleze acţiune.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, s-a reţinut că, aceasta nu este întemeiată, deoarece pârâta A.N.A.F. este ordonator de credite, calitate în care a fost chemată în judecată.
Pe fond s-a reţinut că, acţiunea este întemeiată întrucât reclamanţii fiind funcţionari publici, aveau potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, dreptul la o primă de concediu şi, întrucât normele legale care au condus la suspendare nu mai sunt în vigoare, reclamanţii îşi pot exercita dreptul de a încasa primele de concediu.
Împotriva acestei sentinţe considerată netemeinică şi nelegală au declarat recurs A.N.A.F., Ministerul Economiei şi Finanţelor şi D.G.F.P. Tulcea.
Recurenta A.N.A.F. a susţinut că, hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea legii, fiind respinsă în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.A.F.
Astfel arată recurenta, potrivit prevederilor art. 41 alin. (2) C. proc. civ., D.G.F.P. Tulcea poate sta singură în judecată ca pârâtă, având în vedere că are organe proprii de conducere, raporturile juridice de muncă născându-se între angajaţi şi instituţia angajatoare, respectiv D.G.F.P. Tulcea.
Mai mult referitor la primele de concediu aferente anilor 2001, 2002 şi 2003 s-a susţinut că A.N.A.F. nu poate fi obligată la plata acestora pentru motivul că, această instituţie nu exista în acea perioadă, A.N.A.F. fiind înfiinţată în anul 2003 şi devenind operaţională în anul 2004.
In subsidiar, recurenta a susţinut că acţiunea este prescrisă pentru sumele aferente anilor 2001, 2002 şi 2003, în raport de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi de cele ale art. 283 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii.
In ce priveşte soluţia pronunţată în legătură cu fondul cauzei, s-a susţinut că aceasta a fost dată cu încălcarea prevederilor legale referitoare la suspendarea aplicării art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
La rândul lor, recurenţii Ministerul Economiei şi Finanţelor şi D.G.F.P. Tulcea, fiecare separat, au susţinut prin recursurile declarate că, nelegalitatea sentinţei atacate constă în faptul că legea care a prevăzut acordarea primelor de concediu a fost prohibitivă, iar instanţa a acordat un drept nepermis de lege şi imposibil de executat, prin aceea că sumele nu au fost prevăzute în bugetul aprobat.
Au mai susţinut şi că, aşa cum de altfel s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este prima de concediu, nu constituie un drept constituţional fundamental iar prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în privinţa reglementării lor, legiuitorul putând să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum şi să stabilească perioada în care să le acorde.
Recursurile sunt nefondate şi urmează să fie respinse, pentru aceleaşi argumente, care vor fi expuse în cele ce urmează:
Este necontestat că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2003 si 2005.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se vor respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de D.G.F.P. Tulcea, A.N.A.F. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1640 din 13 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4676/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4724/2007. Contencios → |
|---|
