ICCJ. Decizia nr. 4676/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4676/2007
Dosar nr. 42166/3/200.
Şedinţa publică din 4 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Reclamantul M.R.A. a chemat în judecată pârâta A.N.O.F.M., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2003-2005, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective, precum şi, la daunele interese aferente, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că pentru perioada solicitată a avut statutul de funcţionar public în cadrul A.N.O.F.M., statut ce îi conferă dreptul la sumele reprezentând primele de concediu prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999 care reglementează statutul funcţionarilor publici, iar suspendarea aplicării beneficiului acestui drept reprezintă o restrângere nelegală.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1552 din 6 iunie 2007 a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, dispunând obligarea pârâtei să plătească reclamantului prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu pentru anii 2003-2005, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Totodată a dispus şi respingerea capătului de cerere privind plata daunelor interese.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că drepturile la prima de concediu aferente anilor 2003-2005, în anul 2006, nu mai sunt suspendate, şi prin faptul că au devenit active pot fi solicitate de beneficiarii acestora.
Cât priveşte solicitarea daunelor interese s-a reţinut că pe de o parte aceasta este nedovedită iar pe de altă parte, autoritatea publică prin suspendare a avut o justificare legală în neacordarea acestor drepturi.
Împotriva acestei hotărâri, considerată netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M.
Recurenta a susţinut în esenţă că A.N.O.F.M. în calitate de subiect de drept învestit cu atribuţii de autoritate publică avea obligaţia de a respecta dispoziţiile tuturor actelor normative, inclusiv reglementările care au avut ca efect prorogarea aplicării dispoziţiilor referitoare la prima de vacanţă, instituite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999, pentru toţi funcţionarii publici, care nu deţin conform legii statute speciale.
A mai susţinut că prin admiterea cererii reclamantului s-ar da naştere la discriminări între funcţionarii publici a căror statut este reglementat exclusiv de Legea nr. 188/1999, republicată, contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
Recursul este nefondat.
În fapt, în perioada pentru care reclamantul solicită drepturile băneşti reprezentând prima de concediu, respectiv 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2005, acesta a exercitat funcţii publice în baza Legii nr. 188/1999 şi, potrivit acestui act normativ avea dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu conform art. 33 alin. (1) devenit ulterior art. 34 alin. (1) şi actual art. 35 alin. (1).
Este de necontestat însă că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 -2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2005.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Cât priveşte solicitarea de către reclamant a daunelor interese, corect au fost respinse de către instanţă reţinându-se că acestea nu au fost dovedite pe de o parte, iar pe de alta, că plata drepturilor băneşti fiind actualizată cu indicele de inflaţie constituie o reparaţie suficientă şi echitabilă a reclamantului.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinţei civile nr. 1552 din 6 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4598/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4704/2007. Contencios → |
|---|
