ICCJ. Decizia nr. 4804/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4804/2007
Dosar nr. 23032/2/2007
Şedinţa publică din 12 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 29 martie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii G.D., I.V., P.I., C.A.S.E., B.R.O., G.B.S., F.O.L., F.A., N.A. şi I.D.C. au chemat în judecată Secretariatul General al Guvernului, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata primei de concediu pe perioada 2001 - 2004, actualizată în raport cu indicele de inflaţie.
În esenţă, reclamanţii au arătat că în perioada 2001 - 2004 au îndeplinit funcţii publice în cadrul Secretariatului General al Guvernului, astfel că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, au dreptul la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe perioada respectivă.
Prin întâmpinare, pârâtul secretariatul general al Guvernului a solicitat respingerea acţiunii, susţinând, în esenţă, că aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 188/1999 referitoare la prima de concediu a fost suspendată în perioada 2001 - 2006, prin următoarele acte normative: prin art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, până la 31 decembrie 2001; prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 şi art. 32 din Legea nr. 744/2001, până la 31 decembrie 2002; prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 632/2002, până la 31 decembrie 2003; prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 519/2003, până la 31 decembrie 2004; prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 512/2004, până la 31 decembrie 2005; prin art. 5 alin. (5) din Legea nr. 379/2005 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005, până la 31 decembrie 2006. Totodată, pârâtul a invocat prescripţia dreptului la acţiune pe perioada 2001-2003, în raport cu prevederile art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Prin sentinţa civilă nr. 1430 din 29 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât şi a admis acţiunea reclamanţilor, obligând secretariatul general al Guvernului să plătească acestora primele de vacanţă pe perioada 2001 - 2004, actualizate în raport cu rata inflaţiei.
În motivarea sentinţei civile pronunţate, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că, potrivit probatoriului administrativ, reclamanţii erau îndreptăţiţi la plata primei de concediu pe perioada 2001 - 2004, conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, întrucât suspendarea aplicării prevederilor respective nu echivalează cu anularea dreptului, astfel că la încetarea suspendării se impunea plata drepturilor respective.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul secretariatul general al Guvernului, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 299 şi următoarele C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât susţine că sentinţa atacată a fost dată încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu conţine motivele de fapt şi de drept pentru care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată prin întâmpinare şi nici pe cele care argumentează soluţia pronunţată, astfel că solicită constatarea nulităţii hotărârii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Prin al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât critică sentinţa atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterând argumentele expuse în faţa instanţei de fond referitoare la suspendarea aplicării art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, pe perioada 2001-2006, la prescripţia dreptului la acţiune pentru perioada 2001 - 2003, la faptul că prima de vacanţă nu reprezintă o componentă a dreptului constituţional la concediu de odihnă plătit şi la faptul că secretariatul general al Guvernului nu poate face plata primelor restante decât în urma unei rectificări a bugetului de stat.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv. Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, iar hotărârea pronunţată trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi cele pentru care au fost admise sau respinse cererile părţilor, iar nu susţinerile acestora. Or, în condiţiile în care instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor pentru perioada 2001 - 2003, pe care a respins-o în mod explicit, şi a prezentat motivele pe care se sprijină soluţia, acestea nefiind contradictorii ori străine de natura pricinii, hotărârea atacată este dată cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în materie, urmând a fi respinsă această critică din recurs.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs, căruia, asemănător apărării pârâtului de la fond, i se circumscrie şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică pentru argumentele ce urmează.
Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma iniţială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii şi, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.
Este de necontestat faptul că, prin dispoziţiile succesive indicate de recurentul-pârât, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2001 – 2006.
Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispoziţiilor constituţionale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca şi dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituţia României nu pot fi restrânse discriminatoriu şi în alte condiţii decât cele expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, desfăşurarea instrucţiei penale şi prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că suspendarea dispoziţiilor incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanţa dreptului, ci doar exerciţiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispoziţiilor constituţionale, a practicii Instanţei Supreme şi a dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului.
Sub acest aspect, sunt relevante considerentele Deciziei nr. 12 din 5 februarie 2007, prin careSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unei probleme de drept similare, au reţinut următoarele:
„În atare situaţie, suspendarea exerciţiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărei existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
Sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, reiterată de recurentul-pârât în recurs, Înalta Curte reţine că este edificatoare dezlegarea dată de secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii privind o problematică similară, care au reţinut că „dispoziţiile OUG nr. 33/2001, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 386/2001, precum şi cele ale Legii nr. 743/2001 au întrerupt cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru beneficiarii prevederii legale susmenţionate, a cărei punere în aplicare a fost suspendată sau amânată prin acte normative temporare, emise datorită unor condiţii financiare deosebite". Mutatis mutandis, caracterul edificator al considerentelor citate din Decizia nr. 23/2005 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezidă în faptul că problema prescripţiei dreptului la acţiune a primit această dezlegare în privinţa unei situaţii de drept similare, generată de suspendarea aplicării prevederilor art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus prin art. 1 pct. 38 din OG nr. 83/2000, potrivit cărora "magistraţii şi celelalte categorii de personal salarizate pe baza prezentei legi au dreptul pe perioada concediului de odihnă, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul de bază brut, din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Nu poate fi primită nici critica din recurs referitoare la condiţiile în care secretariatul general al Guvernului poate face plata primelor de vacanţă restante, întrucât derularea procedurilor privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar nu pot constitui un impediment în calea exerciţiului drepturilor legale recunoscute de lege funcţionarilor publici, după cum nu poate fi privită nici ca un motiv de nelegalitate a sentinţei atacate.
În raport cu argumentele expuse şi având în vedere jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi în materie, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de M.M.S.S.F. (în prezent M.M.F.E.Ş., ca urmare a măsurilor de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale prevăzute de art. 5 alin. (1) din OUG nr. 24/2007).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de secretariatul general al Guvernului împotriva sentinţei civile nr. 1430 din 29 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4798/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4805/2007. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
