ICCJ. Decizia nr. 1221/2008. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1221/2008
Dosar nr. 974/32/2007
Şedinţa publică de la 21 martie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 16 august 2007, reclamanta SC R. SA Oneşti a contestat decizia nr. 186 din 29 iunie 2007 emisă de A.N.A.F., solicitând anularea pct. 1 din decizie şi admiterea în totalitate a contestaţiei formulate împotriva deciziei nr. 47 din 05 ianuarie 2007, emise de D.G.F.P. Bacău.
Reclamanta a susţinut că se afla în procedura de reorganizare judiciară potrivit Legii nr. 64/1995, iar prin decizia emisă de D.G.F.P. Bacău i-au fost calculate accesorii pentru perioada 13 iulie 2006 – 31 decembrie 2006 în cuantum de 35.815.613 RON, precizând că pentru accesoriile în cuantum de 1.446.136 RON, calculate pentru perioada 13 iulie 2006-20 iulie 2006, există autoritate de lucru judecat.
S-a mai susţinut, de asemenea, că accesoriile calculate contravin dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/1996, potrivit cărora debitorul nu datorează penalităţi, dobânzi sau majorări de întârziere.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios, administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 122 din 24 septembrie 2007, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins ca nefondată acţiunea.
În soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat privind accesoriile calculate până la 20 iulie 2006, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile art. 1201 C. civ., neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
S-a mai reţinut că interpretarea dată de reclamantă în sensul că instanţa de contencios administrativ nu s-ar mai putea pronunţa cu privire la obligaţia de plată a accesoriilor dat fiind că s-a pronunţat judecătorul sindic, lipseşte de eficienţă şi conţinut dispoziţiile art. 175 şi următoarele din C. proc. fisc.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că prin decizia nr. 186 din 29 iunie 2007 A.N.A.F. a respins ca neîntemeiată contestaţia SC R. SA pentru suma de 1.416.136 RON şi a admis pentru suma de 34.349.477 RON reprezentând accesorii încasate din vânzarea produselor petroliere pentru perioada 20 iulie -31 decembrie 2006.
S-a reţinut că, în mod legal, soluţionând contestaţia, organul fiscal a respins apărările privind nedatorarea accesoriilor pentru perioada 13 iulie -20 iulie 2006, perioadă pentru care erau în vigoare dispoziţiile art. 92 alin. (7) din Legea nr. 64/1995, potrivit cărora pentru neachitarea obligaţiilor bugetare datorate atât înainte cât şi după data deschiderii procedurii de reorganizare judiciară, debitorul datorează majorări de întârziere şi penalităţi conform legii speciale în materie, până la data achitării sau până la data intrării în faliment.
Instanţa a înlăturat apărările reclamantei fundamentate pe prevederile art. 41 din Legea nr. 85/2006, care nu erau incidente pentru perioada în discuţie.
S-a mai reţinut că nici invocarea împrejurării că O.G. nr. 35/2006 a abrogat art. 118 din C. proc. fisc. nu este întemeiată, având în vedere că ordonanţa în discuţie a intrat în vigoare ulterior perioadei pentru care s-au calculat accesoriile.
În aplicarea principiului neretroactivităţii legii, instanţa a reţinut că legea aplicabilă în speţă este Legea nr. 64/1995 în forma în vigoare la acea dată, astfel încât accesoriile sunt datorate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/2006, în baza art. 92 alin. (7) din Legea nr. 64/1995.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC R. SA Oneşti, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care obiectul deciziei din 05 ianuarie 2007, emise de D.G.F.P. Bacău (debitele accesorii calculate pentru perioada 13 iulie 2006 – 20 iulie 2006) este inclus în obiectul cererii de completare a creanţei, formulată în cadrul procedurii de reorganizare judiciară şi respinsă prin sentinţa nr. 360 din 26 aprilie 2007 a Tribunalului Braşov, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 394 din 16 august 2007 a Curţii de Apel Braşov.
În ceea ce priveşte soluţia de respingere pe fond a acţiunii, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a ignorat faptul că SC R. SA se află în procedura de reorganizare judiciară, aplicându-i-se cu precădere normele speciale ale Legii nr. 85/2006 (fosta Lege nr. 64/1995) astfel încât autoritatea fiscală nu mai putea emite o decizie de calcul al majorărilor şi penalităţilor de întârziere în temeiul C. proc. fisc.
Prin notele scrise depuse la dosar la data de 7 martie 2008, recurenta-reclamantă a invocat motivul de ordine publică al necompetenţei materiale a instanţei de contencios administrativ în soluţionarea cauzei, în raport cu împrejurarea că SC R. SA este supusă procedurii de reorganizare judiciară derulate în faţa Tribunalului Braşov – judecătorul sindic.
În temeiul art. 305 C. proc. civ., în recurs a fost admistrată proba cu înscrisuri, în cadrul căreia recurenta-reclamantă a depus la dosar copia sentinţei nr. 867/sind din 22 noiembrie 2007 a Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ prin care s-a constatat că societatea P.H. G.M.B.H. s-a subrogat de drept în locul creditorilor bugetari ai SC R. SA, cărora le-a achitat sumele înscrise la masa cealaltă.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama şi de apărările formulate în notele scrise ale A.N.A.F., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin decizia din 09 ianuarie 2007, D.G.F.P. Bacău a stabilit în sarcina SC R. SA Oneşti accesorii aferente obligaţiilor fiscale în cuantum de 35.815.613 RON, stabilite pentru perioada 13 iulie 2006 – 31 decembrie 2006 în temeiul art. 86 lit. c) şi al art. 116 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, pentru plata cu întârziere a impozitelor taxelor, contribuţiilor sociale şi a altor venituri ale bugetului general consolidat.
Contestaţia administrativă formulată în temeiul art. 175 C. proc. fisc. (în forma în vigoare la acea dată) a fost soluţionată de A.N.A.F. prin decizia nr. 186 din 29 iunie 2007, în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestaţiei pentru suma de 1.466.136 RON, reprezentând dobânzi aferente accizelor din vânzarea produselor petroliere şi admiterii contestaţiei pentru suma de 34.349.477 RON.
Instanţa de contencios administrativ a fost investită cu o acţiune prin care a fost atacată decizia emisă în soluţionarea contestaţiei administrativ-fiscale, în temeiul art. 188 alin. (2) C. proc. fisc. [art. 218 alin. (2), în forma actuală a codului], potrivit regulilor de competenţă materială stabilite prin art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar nu cu o cerere specifică procedurii de reorganizare judiciară ce intră în competenţa judecătorului sindic, conform normelor cuprinse în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
În consecinţă, motivul de ordine publică al necompetenţei materiale a instanţei de fond, invocat în recurs potrivit art. 306 alin. (2), corelat cu art. 159 pct. 2 şi art. 162 C. proc. civ., nu este întemeiat.
Aceleaşi considerente fundamentează şi soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pe care Înalta Curte o constată ca fiind corectă, în raport cu prevederile art. 1201 C. civ., între acţiunea în contencios administrativ întemeiată pe prevederile art. 188 alin. (2) C. proc. fisc. (actualul art. 218) şi cererea de completare a masei credale neexistând identitate de obiect şi de cauză.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, Înalta Curte constată că exercitarea controlului de legalitate asupra deciziei de stabilire a obligaţiilor bugetare accesorii, menţinute parţial prin decizia de soluţionare a contestaţiei, pentru suma aferentă perioadei 13-20 iulie 2006, presupune, în primul rând, verificarea procedurii aplicabile şi a competenţei autorităţii fiscale de a emite o decizie în acest sens şi în al doilea rând stabilirea existenţei însăşi a obligaţiei de plată a accesoriilor în sarcina unui debitor aflat în curs de reorganizare judiciară, conform Legii nr. 85/2006.
Cu alte cuvinte, mai înainte de a verifica incidenţa, în perioada supusă analizei, a prevederilor art. 92 alin. (7) din Legea nr. 64/1995, conform căruia pentru neachitarea obligaţiilor bugetare datorate atât înainte cât şi după deschiderii procedurii de reorganizare judiciară, debitorul datorează majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere conform legii speciale în materie, instanţa de fond trebuia să stabilească dacă după abrogarea Legii nr. 64/1995, D.G.F.P. Bacău mai avea dreptul să emită, în mod unilateral, decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii, în aplicarea procedurii fiscale, sau avea doar posibilitatea să solicite înscrierea diferenţei de creanţă în tabelul creditorilor.
Actul administrativ – fiscal în discuţie este asimilat unei decizii de impunere, conform art. 86 lit. c) C. proc. fisc., în forma în vigoare la acea dată şi a fost emis pentru stabilirea unor obligaţii bugetare accesorii prevăzute de art. 92 alin. (7) din Legea nr. 64/1995, după abrogarea acestui act normativ prin Legea nr. 85/2006.
În mod corespunzător, art. 118 alin. (4) C. proc. fisc., care avea un conţinut similar, a fost abrogat prin O.G. nr. 35/2006.
Aplicarea în timp a legii este supusă principiului neretroactivităţii legii şi principiului aplicării imediate a legii noi.
În general, normele de procedură sunt de imediată aplicare, în sensul că legea nouă se va aplica nu numai situaţiilor juridice care se vor naşte, se vor modifica sau se vor stinge după această dată, ci şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare ori stingere la data intrării ei în vigoare (facta pendenţia) ori efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute (facta futura).
Este adevărat că iniţial legiuitorul nu a reglementat expres procedura aplicabilă în cazul obligaţiilor fiscale accesorii datorate pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 85/2006, neexistând o normă tranzitorie care să privească o situaţie juridică de genul celei de faţă, când obligaţiile fiscale accesorii datorate conform art. 92 alin. (7) din Legea nr. 64/1995 nu au fost valorificate printr-un titlu de creanţă emis până la data abrogării acelei norme.
Pentru rezolvarea acestui conflict de legi, Curtea consideră că în materia realizării creanţelor unui debitor aflat în curs de reorganizare judiciară, procedura reglementată Legea nr. 85/2006 are un caracter special şi se aplică cu prioritate în raport cu O.G. nr. 92/2003 privind procedura fiscală, astfel încât autoritatea fiscală nu avea la dispoziţie decât calea înscrierii diferenţelor de creanţă în tabloul creditorilor – procedură pe care, de altfel, a şi urmat-o, anterior emiterii deciziei de impunere.
O confirmare a voinţei legiuitorului, în sensul arătat mai sus, o constituie procedura instituită ulterior prin art. II alin. (6) din O.G. nr. 47/2007 privind reglementarea unor măsuri financiar – fiscale, potrivit cărora „în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, organele fiscale vor calcula obligaţiile fiscale accesorii datorate până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de către contribuabili aflaţi în stare de insolvenţă, potrivit art. 41 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare, şi vor depune diligenţe pentru înscrierea creanţelor în tabelul creditorilor”.
Instanţa de fond a analizat legalitatea titlului de creanţă exclusiv din punctul de vedere al existenţei obligaţiilor accesorii prevăzute de art. 92 alin. (7) din Legea nr. 64/1995, ignorând efectele pe care succesiunea în timp a actelor normative menţionate în cuprinsul prezentelor considerente le-a produs asupra procedurii de realizare a creanţelor asupra debitorului aflat în stare de insolvenţă, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind astfel întemeiat.
Prin urmare Înalta Curte, va admite recursul şi în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. modifica sentinţa atacată în sensul admiterii acţiunii reclamantei, menţinând soluţia instanţei de fond numai cu privire la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC R. SA Oneşti împotriva sentinţei nr. 122 din 24 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea reclamantei SC R. SA.
Anulează pct. 1 din decizia nr. 186 din 29 iunie 2007 emisă de A.N.A.F.
Anulează în totalitate decizia nr. 47 din 5 ianuarie 2007 înregistrată cu nr. 10185 din 9 ianuarie 2007 emisă de D.G.F.P. Bacău.
Menţine soluţia pronunţată cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1220/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1222/2008. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
