ICCJ. Decizia nr. 1431/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1431/2008
Dosar nr. 1325/33/2007
Şedinţa publică de Ia 3 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 538 din 31 octombrie 2007, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta B.I., în temeiul O.G. nr. 105/1999, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin probatoriul administrat în cauză, respectiv declaraţiile celor doi martori, reclamanta nu a făcut dovada actelor de persecuţie pe motive etnice ce pretinde că ar fi fost exercitate asupra familiei sale.
A mai reţinut instanţa de fond că singurul fapt invocat în susţinerea cererii, acela că bărbaţii din localitatea de domiciliu a reclamantei primeau ordine de concentrare şi, din această cauză, se refugiau în alte localităţi, nu poate fi considerat motiv de persecuţie etnică, întrucât, din declaraţiile martorilor, nu rezultă că opoziţia la executarea ordinului de concentrare ar fi determinat persecuţii etnice.
Considerând-o netemeinică şi nelegală, împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs reclamanta, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii sale, recurenta arată, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut seama de declaraţiile notariale ale martorilor R.P. şi L.N., care atestă faptul că refugiul recurentei şi al mamei sale, în cursul lunii septembrie 1940, din localitatea de domiciliu S., jud. Cluj, în localitatea B., a fost determinat de persecuţiile etnice suferite de familia sa, ca urmare a cedării Ardealului de Nord, în baza Dictatului de la Viena.
În acest sens, recurenta susţine că motivul pentru care tatăl său s-a refugiat mai devreme decât restul familiei este acela că „primise ordin de concentrare pentru a presta munci şi, de teama de a nu fi considerat dezertor pentru neexecutarea ordinului şi de a nu fi împuşcat ca toţi dezertorii a plecat în localitatea B., jud. Cluj";.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus-menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 61 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din Ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente şi, în lipsa acestor acte, prin declaraţie cu martori.
În lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei declaraţiile martorilor R.P. şi L.N., care confirmă refugiul reclamantei, precizând, la modul general, şi cauzele care l-au determinat, acestea constând în „persecuţiile etnice (...) ca urmare a cedării Ardealului de Nord, în urma Diktatului de la Viena";.
De asemenea, martorii M.P.V. şi B.M., audiaţi nemijlocit de instanţa de fond, au confirmat refugiul recurentei şi al mamei sale, în cursul lunii septembrie 1940, din localitatea de domiciliu S., în localitatea B., precum şi împrejurarea că, în acea perioadă, bărbaţii din localitatea respectivă primeau ordine de concentrare, pentru a presta muncă obligatorie în alte localităţi, motiv pentru care, de teamă că vor fi despărţiţi de familii sau chiar că vor fi supuşi unor suferinţe fizice, îşi părăseau domiciliile şi, refugiindu-se, se sustrăgeau ordinelor de concentrare.
Cu privire la eventualele consecinţe ale neexecutării ordinului de concentrare, martorii audiaţi de instanţă au declarat că „nu cunosc situaţii în care să fi fost opoziţie la executarea ordinului de concentrare pentru muncă şi care ar fi fost consecinţele acesteia, deoarece (bărbaţii - n.r.) ori acceptau ordinul de concentrare şi plecau la munci ori, înainte de a primi un astfel de ordin, părăseau S.";.
În aceste condiţii, cum declaraţiile martorilor constituie singurele probe pe care instanţa de judecată le avea la dispoziţie în vederea stabilirii adevărului în cauză, în mod greşit s-a limitat aceasta la respectivele dovezi şi s-a rezumat să reţină că din conţinutul lor nu rezultă că opoziţia la executarea ordinului de concentrare ar fi determinat persecuţii etnice.
Or, pentru a ajunge la o soluţie temeinică şi legală, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorilor, aceştia fiind datori a stărui în corecta soluţionare a cauzei, prin toate mijloacele legale - inclusiv prin ordonarea administrării probelor pe care le consideră necesare.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată şi, în temeiul art. 313 teza a I-a C. proc. civ., va fi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, care - în aplicarea art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod - va proceda la completarea probatoriului, pentru a verifica în ce măsură respectivele convocări la „muncă obligatorie"; ale bărbaţilor din acea localitate pot constitui „persecuţii etnice"; în accepţiunea O.G. nr. 105/1999, în sensul că nerespectarea ordinelor de concentrare ar fi putut atrage consecinţe nefaste asupra celor vizaţi şi a familiilor acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta B.I. împotriva sentinţei nr. 538 din 31 octombrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1430/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1432/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
