ICCJ. Decizia nr. 1425/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1425/2008
Dosar nr. 1660/39/2006
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Rejudecând cauza în fond, după casare, urmare deciziei nr. 1117 din 21 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 167 din 12 noiembrie 2007, a admis acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Fălticeni - prin Primar, în contradictoriu cu pârâtele Fundaţia C. Bucureşti şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anulând decizia nr. 592 din 14 septembrie 2005, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi respingând, ca nefondată, cererea a cărei soluţionare a constituit obiectul deciziei respective, cerere prin care pârâta Fundaţia C. solicita retrocedarea în natură a imobilului situat în Municipiul Fălticeni, strada N.B. (strada C.V. şi C.H.), judeţul Suceava.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta Fundaţia C.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în ce priveşte excepţia invocată de pârâta Fundaţia C., că aceasta nu este fondată, acţiunea fiind introdusă de Primăria Municipiului Fălticeni în numele acestei unităţi administrativ-teritoriale, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 215/2001 şi art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 53/2002, potrivit cărora oraşele, comunele şi municipiile sunt persoane juridice de drept public cu patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină. De asemenea, a reţinut instanţa de fond, la introducerea acţiunii, Primarul Municipiului Fălticeni a fost împuternicit în numele Municipiului Fălticeni, conform precizărilor depuse.
Pe fondul cauzei, instanţa de judecată a invocat concluziile expertizei în construcţii efectuate în cauză, reţinând, raportat la acestea, că: imobilul de la data preluării de către reclamantă se regăseşte în forma şi dimensiunile construcţiei actuale; extinderea la clădire – constând în etajarea clădirii vechi şi extinderea acesteia - reprezintă, din punct de vedere constructiv şi funcţional, soluţii independente de vechea clădire; adăugirile aduse au o suprafaţă desfăşurată de 1.652 m.p., ceea ce reprezintă 59,4% din suprafaţa actuală desfăşurată a întregii clădiri; in cadrul raportului de expertiză, pct. A, expertul concluzionează că întreaga clădire reprezintă un tot funcţional şi structural, astfel că nu se poate proceda la retrocedarea în natură a parterului.
Raportând aceste concluzii ale expertizei tehnice la prevederile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi constatând că, în speţă, adăugirile aduse imobilului în discuţie depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală a construcţiei, instanţa de fond a reţinut că nu se poate proceda la retrocedare, cu atât mai mult cu cât, şi din punct de vedere funcţional, nu numai ca pondere, imobilul actual reprezintă o unitate funcţională şi nu corpuri distincte de clădire cu funcţiuni separate.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Fundaţia C., în temeiul prevederilor art. 304 pct. 3 şi 6 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta îşi prezintă criticile aduse sentinţei atacate, grupându-le după cum urmează:
În mod greşit, instanţa de judecată a apreciat acţiunea reclamantei ca fiind o acţiune în contencios administrativ şi a reţinut-o spre soluţionare, deşi, în realitate, aceasta este o acţiune pur civilă, având ca obiect constatarea nulităţii unui act juridic civil, a cărei soluţionare este de competenţa instanţei civile. În acest sens, arată recurenta, instanţa de judecată ar fi trebuit să facă distincţie între efectele pe care decizia contestată le are faţă de persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii şi efectele aceleaşi decizii faţă de terţi, cum este şi intimata-reclamantă în cauza de faţă. Astfel, susţine recurenta, pentru părţile implicate în procedura specială de retrocedare, reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, decizia este un act administrativ, în timp ce pentru terţi, aceeaşi decizie reprezintă un act juridic pur civil, a cărui contestare putea face obiectul judecăţii, intrând în competenţa materială a judecătoriei.
Instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează capacitatea procesuală a persoanelor juridice de drept public, respingând, în mod neîntemeiat, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Fălticeni. În acest sens, arată recurenta, instanţa de fond a făcut o gravă confuzie între calitatea primarului de reprezentant în justiţie al municipiului, prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, şi calitatea primarului de şef al administraţiei publice locale.
III. Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile legale care reglementează obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile, ca o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ. Astfel, susţine recurenta, din moment ce instanţa de fond a apreciat că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune de contencios administrativ, care se judecă după regulile de procedură prevăzute de Legea nr. 554/2004, avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiei referitoare la procedura prealabilă iar, în lipsa acesteia, trebuia să respingă cererea ca inadmisibilă.
În mod greşit instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, acesta fiind fundamentat pe calcule neştiinţifice şi conţinând grave neconcordanţe între constatările din cuprinsul său şi cele din concluzii; aşa fiind, susţine recurenta, în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, este necesară refacerea raportului de expertiză.
Instanţa de fond a tăcut o interpretare greşită a probelor administrate în cauză, fiind esenţialmente greşită concluzia acesteia potrivit căreia, întrucât „adăugirile aduse la imobil depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală a construcţiilor, în conformitate cu art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, nu se poate proceda la retrocedare, cu atât mai mult cu cât, şi din punct de vedere funcţional, nu numai ca pondere, imobilul actual reprezintă o unitate funcţională şi nu corpuri distincte de clădire, cu funcţiuni separate";.
Instanţa de fond, dispunând respingerea ca nefondată a cererii de retrocedare a imobilului, a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, încălcând astfel principiul disponibilităţii. Astfel, susţine recurenta, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 592 din 19 septembrie 2005, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului, totuşi, instanţa s-a pronunţat şi cu privire la temeinicia cererii de retrocedare a imobilului, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 129 alin. final C. proc. civ., potrivit căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecaţii. Procedând astfel, arată recurenta, instanţa de judecată a lipsit-o chiar de dreptul de a primi măsuri reparatorii în echivalent, din moment ce nu s-a limitat să anuleze decizia de retrocedare, ceea ce ar fi avut drept consecinţă reluarea procedurii în faţa Comisiei Speciale de Retrocedare, ci a stabilit că însăşi cererea nu este întemeiată, cu alte cuvinte, că solicitantul nu ar fi persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu toate motivele şi criticile invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
I. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea deciziei nr. 592 din 14 septembrie 2005, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, „deciziile Comisiei Speciale de Retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora";.
Faţă de obiectul acţiunii şi raportat la prevederile legale citate - care nu fac nici o distincţie între potenţialii contestatori ai deciziei, după cum aceştia sunt subiecţi ai actului administrativ contestat sau terţi faţă de acesta - în mod corect a constatat instanţa de fond că cererea reclamantului este o acţiune în contencios administrativ şi a reţinut-o spre soluţionare.
Conform prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, „injustiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean";. Or, aşa cum rezultă din înscrisul intitulat „precizări";, semnat de Primarul Municipiului Fălticeni, acesta a formulat cererea de chemare în judecată în calitate de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale, iar nu al Primăriei. Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă, calitate de reclamant având unitatea administrativ-teritorială, iar nu Primăria.
Potrivit prevederilor art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, „deciziile Comisiei Speciale de Retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ (...) în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora";, hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ fiind „supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004";.
O.U.G. nr. 94/2000, ce constituie temeiul acţiunii formulate de reclamantă, nu prevede, aşadar, îndeplinirea unei proceduri administrative prealabile contestării deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare, actul normativ susmenţionat, care are caracter special faţă de legea contenciosului administrativ, făcând trimitere la Legea nr. 554/2004 numai în privinţa judecării contestaţiei, nu şi a „procedurii prealabile";.
Cum legea specială, care derogă de la legea generală, prevede o acţiune directă în contencios administrativ, rezultă că în mod corect a procedat instanţa de fond judecând cauza fără a verifica îndeplinirea condiţiei referitoare la procedura prealabilă, aceasta nefiind necesară.
IV. Aşa cum rezultă din actele dosarului, recurenta-pârâtă nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, singura parte care a uzat de acest mijloc de apărare fiind intimatul-reclamant. Mai mult decât atât, reprezentantul la fond al recurentei-pârâte, avocat O.C., a declarat expres în faţa primei instanţe că nu are obiectiuni la raportul de expertiză, opunându-se amânării judecăţii pentru acest motiv.
Faţă de această situaţie, nu pot fi reţinute criticile formulate de recurentă cu privire la conţinutul şi concluziile raportului de expertiză, cu implicaţii asupra temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţa de fond, aceste critici reprezentând, practic, „obiectiuni"; la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat la judecata în fond a cauzei, formulate direct în recurs, ceea ce nu este admisibil.
V. În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală.
În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat.
Cum, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, întreaga clădire în discuţie, în forma actuală, reprezintă „un tot funcţional şi structural";, iar „adăugirile aduse vechii construcţii au suprafaţa de cea. 1.652 m.p., ceea ce reprezintă cea. 59,4% din suprafaţa actuală desfăşurată a întregii clădiri";, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (3) teza a din O.U.G. nr. 94/2000, mai sus citate, potrivit cărora, în această ipoteză, „nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat";.
VI. După cum rezultă din conţinutul „cereri de retrocedare"; adresată de recurenta-pârâtă Comisiei Speciale de Retrocedare, obiectul acesteia îl constituie „restituirea în natură a imobilului";. Obiectul cererii adresate Comisiei de Retrocedare de către recurenta-pârâtă a fost, de asemenea, confirmat de reprezentantul acesteia în faţa instanţei de fond, care a precizat că Fundaţia C. a solicitat restituirea imobilului în natură, fără adăugire.
Or, tocmai acest obiect al cererii adresate Comisiei de retrocedare de către recurenta-pârâtă l-a avut în vedere instanţa de fond atunci când, prin sentinţa pronunţată, a dispus, pe lângă anularea deciziei nr. 592 din 14 septembrie 2005, şi respingerea, ca nefondată, a cererii de retrocedare a imobilului.
Această din urmă măsură este, aşadar, o consecinţă directă a anulării deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare, prin care a fost admisă cererea de retrocedare în natură a imobilului, în cauză nefiind vorba de o încălcare de către instanţa de fond a principiului disponibilităţii, aşa cum susţine recurenta, şi nici de o „lipsire"; a acesteia de dreptul de a primi măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Fundaţia C. Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 167 din 12 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1404/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1427/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
