ICCJ. Decizia nr. 1449/2008. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1449/2008
Dosar nr. 5769/1/2006
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 7 septembrie 2004, reclamanta SC O.T. SA a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice – A.N.A.F., A.N.V. – D.R.V. Constanţa, solicitând anularea deciziei din 20 august 2004 şi a actelor constatatoare din 24 octombrie 2003, din 30 octombrie 2003, din 7 noiembrie 2003, cu consecinţa exonerării de la plata datoriei vamale în sumă de 1.112.280.185.187 RON şi suspendarea executării actelor administrative contestate până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că:
- a avut calitatea de depozitar cu caracter temporar în virtutea contractului de prestări servicii încheiat cu beneficiarul proprietar al mărfii în numele importatorului şi în virtutea legii;
- nu este debitorul datoriei vamale reprezentând T.V.A. , obligaţia de plată a T.V.A. aparţine proprietarului mărfii, importatorului;
- nu a avut calitatea de transportator sau de comisionar în vamă pentru a avea obligaţia de depozitare temporară pe perioada prevăzută de art. 375 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a C. vam.;
- în condiţiile în care se va aprecia că avea calitatea de depozitar necesar cu caracter temporar, această obligaţie îi incumbă pe perioada maximă de 30 de zile de la depunerea declaraţiei sumare ce a reprezentat o obligaţie contractuală şi nu pe perioada de 120 de zile prevăzută de art. 375 alin. (2) din Regulament;
- taxele vamale au fost achitate de SC R. SA Oneşti şi de SC R.R. SA.
Pârâţii Ministerul Finanţelor Publice – A.N.A.F. şi A.N.V. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că:
- reclamanta a depus la Biroul Vamal Constanţa declaraţiile sumare referitoare la cantităţile de ţiţei descărcate de pe diferite nave în rezervoarele sale;
- reclamanta şi-a asumat, prin contract, obligaţia de a descărca navele cu ţiţei şi alte produse petroliere în rezervoarele sale, de a efectua recepţia calitativă şi cantitativă a ţiţeiului, de a depozita şi preda ţiţeiul la C. SA Ploieşti, pentru pompare în conducte către beneficiari;
- susţinerea reclamantei conform căreia a avut calitatea de depozitar cu caracter temporar în virtutea contractului de prestări servicii, nu în virtutea legii, este nerelevantă, întrucât încheierea contractului între două părţi nu reprezintă un motiv de nerespectare a dispoziţiilor legii speciale în materia drepturilor vamale, respectiv a art. 38, 41, 44, 143 din Legea nr. 141/1997, art. 375 alin. (2) din Regulamentul Vamal.
Prin sentinţa civilă nr. 486/CA din 28 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 613/CA/2004, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte cererea, a anulat decizia nr. 252/2004 şi actele contestatoare cu consecinţa exonerării de plată a datoriei vamale în sumă de 1.112.280.185.187 RON, a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Constanţa a reţinut următoarele:
- reclamanta are calitatea de depozitar cu caracter temporar în virtutea contractelor de prestări de servicii şi nu în virtutea legii;
- nu sunt îndeplinite prevederile ar.143 pct. 3 din Legea nr. 141/1997 pentru ca reclamanta să răspundă solidar cu proprietarul mărfii, deoarece marfa nu se află în gestiunea sa în temeiul Legii nr. 142/1997 şi marfa nu a fost sustrasă din rezervoarele sale în scopul sustragerii de la vămuire;
- titularii operaţiunilor vamale au înregistrat în contabilitate datoria vamală, iar comisionul vamal a fost achitat;
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs D.R.V. Constanţa în numele şi pe seama A.N.V. şi Ministerul Finanţelor Publice – A.N.A.F., pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9, art. 3041 C. proc. civ.
Se arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitatea de depozitar cu caracter temporar în virtutea contractelor de prestări servicii şi nu în virtutea legii, deoarece fapta săvârşită de reclamantă este cea prevăzută de art. 144 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Vamal.
Marfa nu era plasată sub vreun regim vamal, astfel încât aceasta era în depozit necesar cu caracter temporar până la manifestarea voinţei de a se plasa mărfurile sub un regim vamal definitiv.
Intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia legală şi anume aceea de a păstra în stricta sa depozitare cantitatea de ţiţei nevămuită.
Instanţa de fond face o gravă confuzie între prevederile art. 144 C. vam. şi art. 143 pct. 3 C. vam.
Legiuitorul nu impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 143 pct. 3 C. vam.
Orice marfă nevămuită şi aflată în gestiunea unui depozitar este privită sub auspiciile C. vam. şi Regulamentului Vamal.
Confuzia constă în faptul că deşi marfa se află în depozit necesar cu caracter temporar, totodată era şi sub supraveghere vamală, fiind o marfă intrată pe teritoriul ţării şi nevămuită.
Datoria vamală ia naştere în toate cazurile în care mărfuri provenite din import intră pe teritoriul României şi sunt introduse în circuitul economic prin îndeplinirea procedurilor legale de vămuire.
Datoria vamală se formează prin nerespectarea normelor legale stabilite de C. vam. privind păstrarea, supravegherea sau utilizarea mărfurilor care nu au primit un regim vamal ori care nu sunt utilizate în conformitate cu condiţiile stabilite pentru regimul vamal sub care au fost plasate.
Instanţa de fond recunoaşte totuşi, că intimata avea calitatea de gestionar, dar refuză să constate că marfa a fost eliberată din conductele sale fără acordul autorităţii vamale.
Instanţa de fond se află în eroare cu privire la achitarea integrală a debitelor de către SC R.R. SA pentru intimată.
Prin cererea formulată la 11 august 2006, intimata D.R.V. Constanţa în numele şi pe seama recurentei A.N.V. a formulat cerere de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât prin procesul-verbal din 8 mai 2006 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de directorul general al SC O.T. SA şi faţă de directorul general al SC R. SA pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu în forma calificată şi luare de mită.
La 4 ianuarie 2006, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Din probele dosarului rezultă că intimata-recurentă are calitatea de depozitar cu caracter temporar în virtutea unor contracte de prestări servicii încheiate cu proprietarii mărfurilor şi nu în virtutea legii, nefiind incidente dispoziţiile art. 144 din Legea nr. 141/1997.
Potrivit art. 143 pct. 3 din Legea nr. 1421/1997, când sustragerea priveşte mărfurile care se aflau în depozit necesar cu caracter temporar, răspunde solidar şi gestionarul mărfurilor, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: marfa să se afle în depozit necesar cu caracter temporar; marfa să se afle în gestiunea depozitarului; marfa să fi fost sustrasă.
Din probele dosarului a rezultat că intimata - reclamantă nu avea calitatea de depozitar cu caracter temporar în temeiul Legii nr. 141/1997, că marfa nu se afla în gestiunea sa în temeiul acestui act normativ şi că ea nu a fost sustrasă din rezervoare în scopul sustragerii de la vămuire.
În condiţiile în care capacitatea de depozitare era limitată la SC O.T. SA, aceasta a fost obligată să pompeze ţiţeiul către importator la dispoziţia acestuia, pentru a evita prejudiciile care s-ar fi creat din imposibilitatea de a descărca navele sosite cu ţiţei.
Prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis cererea de suspendare formulată în temeiul art. 244 alin. (7) pct. 2 C. proc. civ.
Prin cererea formulată la 17 ianuarie 2008, intimata-reclamantă a solicitat repunerea cauzei pe rol, având în vedere ordonanţa din 29 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a tuturor învinuiţilor cercetaţi.
Dosarul a fost repus pe rol pentru termenul din 13 martie 2008, când instanţa de recurs a rămas în pronunţare asupra recursurilor formulate.
Recursurile sunt fondate.
Potrivit art. 144 alin. (1) lit. a) din Regulamentul Vamal, datoria vamală ia naştere şi în cazul neîndeplinirii unor obligaţii care rezultă din păstrarea mărfurilor în depozit necesar, pentru care se datorează drepturi de import.
Potrivit art. 143 C. vam.:
”Datoria vamală ia naştere în cazul în care marfa a fost sustrasă de la supravegherea vamală, din acel moment.
Persoana care a săvârşit fapta de sustragere devine debitor. Răspund solidar cu acesta şi: a) persoanele care au participat la această sustragere şi care cunoşteau sau care trebuiau să cunoască că mărfurile au fost sustrase de la supravegherea vamală; b) persoanele care au dobândit astfel de mărfuri şi care cunoşteau sau trebuiau să cunoască, la data dobândirii sau primirii, că mărfurile au fost sustrase de la supravegherea vamală.
Când sustrăgerea priveşte mărfurile care se aflau în depozit necesar cu caracter temporar, răspunde solidar şi gestionarul mărfurilor”.
Conform art. 38 din C. vam.: „mărfurile prezentate biroului sau punctului vamal se află sub supravegherea vamală până la stabilirea regimului vamal şi intră în depozit necesar cu caracter temporar”.
Potrivit art. 41 din C. vam., „mărfurile intră în depozitul necesar cu caracter temporar, pe baza unei declaraţii sumare”.
Art. 44 din C. vam., instituie obligaţia depozitarului ca în caz fortuit sau de forţă majoră, care impune de îndată transferul mărfii, de a fi înştiinţată în aceeaşi zi autoritatea vamală.
Art. 375 alin. (2) din H.G. nr. 1114/2007 (Regulamentul Vamal) statuează că mărfurile şi bunurile intrate în ţară, pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile de vămuire la import, se păstrează în depozit necesar de către comisionarii în vamă, sub supraveghere vamală, cel mult 120 de zile. Aceste dispoziţii se aplică şi persoanelor juridice pentru care există un contract de transport internaţional.
În speţă, este de necontestat şi toate părţile au fost de acord că reclamanta a depus declaraţii vamale sumare pentru mărfuri care nu se mai aflau în depozit necesar cu caracter temporar sau a cerut prelungirea termenelor de îndeplinire a formalităţilor vamale de asemenea pentru mărfuri care nu se mai aflau în depozit.
Ţiţeiul a fost predat de reclamantă către SC C. SA Ploieşti şi pompat după caz, SC R.R. SA şi SC R. SA Oneşti.
Se mai reţine că, capacitatea de depozitare a reclamantei este net inferioară cantităţii de ţiţei descărcate de pe nave.
Reclamanta nu a înştiinţat autoritatea vamală.
Procedând astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 3 lit. u), art. 59 alin. (2) şi art. 159 alin. (1) din C. vam. şi nu a fost achitată datoria vamală înainte de acordarea liberului de vamă.
Rezultă că mărfurile au fost sustrase de sub supravegherea vamală şi pentru stabilirea datoriei vamale au fost necesare efectuarea unor controale fiscale la toate societăţile implicate.
Problema de drept care se cere a fi rezolvată în prezentul dosar este aceea dacă intimata- reclamantă SC O.T. SA răspunde solidar cu importatorii proprietari ai mărfurilor SC R. SA Oneşti şi SC R.R. SA.
Între societatea reclamantă şi cele două societăţi sus-citate s-au încheiat contracte de prestări servicii şi expediţie, prin care cea dintâi se obligă să descarce navele cu ţiţei în rezervoarele sale, să efectueze recepţia cantitativă şi calitativă a ţiţeiului, să depoziteze şi să predea ţiţeiul către SC C. SA, pentru pompare în conducte.
Intimata-reclamantă s-a mai obligat să depună declaraţiile sumare în conformitate cu prevederile art. 41 din C. vam.
Intimata afirmă că nu este codebitor solidar al datoriei vamale, deoarece nu are calitatea de depozitar în temeiul C. vam., ci al contractului încheiat sub auspiciile C. civ.
Autorităţile vamale, în sens contrar, atribuie reclamantei calitatea de depozitar necesar reglementată de C. vam.
Art. 143 C. vam. prevede că datoria vamală ia naştere în cazul în care marfa a fost sustrasă de la supravegherea vamală.
În speţă, marfa a fost sustrasă de la supravegherea vamală chiar de către depozitar, deoarece acesta a eliberat marfa.
Nu se poate raţiona astfel cum solicită intimata-reclamantă şi cum a apreciat şi instanţa de fond.
Este contrar scopului şi spiritului reglementărilor vamale ca persoanele juridice care nu sunt comisionare în vamă, dar îndeplinesc acelaşi rol şi au aceleaşi obligaţii în virtutea unui contract de prestări-servicii să nu aibă şi aceeaşi răspundere.
Dacă ar exista o asemenea posibilitate, activităţile vamale se pot desfăşura nu în baza legislaţiei vamale, ci în baza unor raporturi contractuale apărute între persoanele juridice interesate.
Este firesc ca toate societăţile care au calitatea de depozitar necesar să se supună C. vam. şi Regulamentului Vamal.
Împrejurarea că art. 375 alin. (2) din Regulamentul vamal exemplifică situaţiile comisionarului în vamă şi a contractelor de transport internaţional, nu limitează obligaţia generală a oricărui depozitar necesar instituită de art. 143 şi art. 144 din C. vam., raportate la art. 38, 41 şi 44 din C. vam.
Contractele de prestări-servicii şi expediţie încheiate de intimată conţin şi obligaţia depozitării mărfii până la eliberarea acesteia, după plata datoriilor vamale şi plasarea sub un regim vamal.
Perioada în care mărfurile sunt în depozit nu poate fi asimilată depozitului necesar C. civ. – art. 1620.
Potrivit art. 1620 C. civ., „depozitul necesar este acela ce se face sub sila unei întâmplări, cum ar fi: un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forţă majoră”.
Depozitul este necesar când deponentul, fiind sub ameninţarea unei întâmplări neprevăzute şi care reprezintă un pericol real este nevoit să încredinţeze bunul său spre păstrare unei alte persoane, fără a avea posibilitatea să aleagă liber persoana depozitarului şi să întocmească un înscris constatator al contractului.
Contractele încheiate de intimata-reclamantă nu sunt contracte de depozit necesar. Depozitul reprezintă numai o obligaţie luată în cadrul contractului de prestări-servicii.
Declaraţiile sumare întocmite de intimată în calitate de depozitar urmează regulile C. vam., deoarece numai în condiţiile impuse de reglementările vamale se poate acţiona în această calitate în vamă (art. 38 C. vam.).
C. vam. asimilează perioada de 30 de zile cu un depozit necesar, dar supus anumitor reguli.
Este indubitabil că intimata-reclamantă are calitatea de depozitar numai în virtutea C. vam., cum are şi calitatea de gestionar al mărfii. Depozitarul răspunde de lipsa mărfii în orice mod ar fi avut loc aceasta.
Consecinţa acestei calificări este aceea că, intimata, în temeiul art. 143 alin. (3) C. vam., răspunde în solidar cu proprietarul mărfii în cazul sustragerii de la vămuire.
Aşadar, condiţiile prevăzute de art. 143 C. vam. sunt îndeplinite, rezultând că instanţa de fond a aplicat în acest caz greşit legea.
Nu are relevanţă, în speţă, dacă prin actele constatatoare nu a fost reţinută solidaritatea, atâta timp cât, organul care a soluţionat contestaţia a apreciat în acest sens, actul administrativ fiind legal întocmit.
În ceea ce priveşte împrejurarea că intimata a contestat cuantumul datoriei achitate urmează a se aprecia că aceasta este o problemă de executare, ceea ce a interesat în prezenta cauză fiind stabilirea calităţii de codebitor solidar.
Fiind întrunite motivele de recurs, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., se vor admite recursurile formulate, se va casa sentinţa recurată şi pe fond se va respinge acţiunea ca neîntemeiată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de D.R.V. Constanţa în numele şi pentru A.N.V. şi de Ministerul Economiei şi Finanţelor – A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 486 din 28 decembrie 2005 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi pe fond respinge acţiunea reclamantei SC O.T. SA Constanţa, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1448/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1453/2008. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
