ICCJ. Decizia nr. 1457/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1457/2008
Dosar nr. 582/32/2007
Şedinţa publică de la 3 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 12 martie 2007, reclamanta SC D.F.E.E.M. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local – D.T.I. a Municipiului Piatra Neamţ, solicitând anularea raportului de inspecţie fiscală din 30 noiembrie 2006 şi a deciziei din 14 februarie 2007, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii bugetare în sumă de 12.706.851,27 RON şi suspendarea executării celor două acte administrative până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în raportul final contestat sunt prevăzute două categorii de debite:
- taxa teren suplimentară pentru anii 2001 – 2002, 32.160 RON, plus 47.333 RON dobânzi şi penalităţi;
- taxa folosinţă teren fără forme legale pentru anii 2003 – 2006, 17.874.234 RON, plus dobânzi şi penalităţi în cuantum de 9.707.855 RON.
Taxele au fost calculate la o suprafaţă de 307,739 m.p., iar în decizia contestată se prevăd alte suprafeţe, diferite de la an la an fără să se menţioneze criteriile avute în vedere.
În mod eronat s-a reţinut că suprafaţa de teren este de 307, 739 m.p., deşi în declaraţiile fiscale reclamanta figurează cu 50.560 m.p.
Diferenţa de teren reprezintă zona de protecţie şi siguranţă, instituită prin art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea energiei nr. 318/2003, iar potrivit art. 257 lit. i) C. fisc., nu se datorează impozit pentru aceste zone.
Pentru perioada controlată, reclamanta arată că a depus declaraţii până în anul 2003, când a apărut Legea nr. 318/2003 prin care a fost scutită de la plata taxelor şi impozitelor pentru terenurile ocupate de instalaţii.
Pentru perioada controlată, pârâtul a mai emis patru decizii de impunere fiscală, toate anulate de instanţa judecătorească.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile nulităţii cererii de chemare în judecată şi tardivităţii acţiunii.
Reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere privind suspendarea executării actului administrativ atacat, deoarece suma a fost încasatăde pârât, solicită obligarea acestuia la restituirea plăţii.
Prin încheierea de şedinţă din 28 mai 2007, Curtea de Apel Bacău, a respins excepţiile ridicate.
Prin sentinţa nr. 109 din 3 septembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 582/32/2007, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile de nulitate a cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii, de prescripţie a dreptului pârâtului de a stabili obligaţiile fiscale pentru anul 2001 şi de necompetenţă a instanţei de contencios administrativ de a dispune restabilirea situaţiei anterioare. A luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capătului de cerere privind suspendarea executării raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei nr. 12/2007. A admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost completată. A anulat actele administrative atacate, a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 12.706.851,21 RON, a obligat pârâtul al 4,30 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bacău a reţinut cu privire la excepţiile invocate:
Reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de a complini lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată.
Excepţia de prescripţie pentru stabilirea obligaţilor fiscale pentru anul 2007 este neîntemeiată faţă de prevederile art. 89 alin. (2) şi art. 23 C. proc. fisc.
Competenţa de soluţionare a cererii de întoarcere a executării prin restabilirea situaţiei anterioare aparţine instanţei de contencios administrativ, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 4041 alin. (1), 4042 alin. (1) C. proc. civ., art. 137 alin. (2) C. proc. fisc.
În ceea ce priveşte fondul litigiului, se reţine, având în vedere actele normative care s-au succedat în timp, că în principiu, impozitele sunt datorate de către proprietarii terenurilor impozabile, iar pentru persoanele care le deţin în administrare sau folosinţă obligaţia finală era /este întâlnită sub formă de taxă.
Modul de calcul al taxei era/este acelaşi cu cel al impozitului. În speţă, pârâtul a calculat o taxă de câteva zeci de ori mai mare decât cea legală.
Se mai reţine că taxa reglementată de Legea nr. 69/1993 se referă la terenurile proprietate de stat şi la terenurile proprietatea unităţilor administrativ-teritoriale. Reclamanta nu se află în posesia, folosinţa sau administrarea terenurilor pentru care prin actele fiscale contestate s-a stabilit taxa-lipsa folosinţei terenurilor.
Nu se poate vorbi de o folosire fără titlu a terenurilor de către reclamantă.
Singurele suprafeţe de teren afectate de construcţii speciale sunt cele aferente reţelelor electrice aeriene şi subterane de transport şi distribuţie a energiei electrice etc., iar pe aceste construcţii reclamanta nu datorează taxă sau impozit.
Potrivit Legii nr. 318/2003 se recunoaşte titularilor de autorizaţii şi licenţe dreptul de uz şi de servitute asupra terenurilor şi bunurilor proprietate publică şi privată, a altor persoane fizice sau juridice aflate în vecinătatea capacităţii energetice.
În mod greşit s-a reţinut în actele fiscale contestate aplicabilitatea Legii nr. 13/2007.
Nu se poate reţine că intrarea în vigoare a C. fisc. ar înlătura dispoziţiile Legii nr. 318/2003.
Reclamanta nu putea dovedi faptul negativ al nefolosirii terenurilor.
Nu s-a făcut dovada existenţei hotărârii Consiliului local prin care s-a stabilit că „un metru liniar de reţea afectează un metru pătrat de teren”.
Împotriva încheierii de şedinţă din 28 mai 2007 şi a sentinţei pronunţate, a formulat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ - D.T.I., pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel:
1. Lipsa minutei de respingere a excepţiilor discutate la termenul din data de 28 mai 2007 determină nulitatea absolută a încheierii de şedinţă din aceeaşi dată şi a sentinţei recurate.
Recurentul invocă prevederile art. 258 alin. (1) C. proc. civ. şi apreciază că lipsa minutei hotărârii determină nulitatea absolută a hotărârii.
2. Soluţia primei instanţe de judecată de respingere a excepţiei tardivităţii cererii reclamantei de anulare a deciziei de impunere este nelegală.
Reclamanta şi-a completat cererea de chemare în judecată, formulând şi o cerere de anulare a deciziei de impunere, la cel de-al doilea termen stabilit în cauză, pe data de 30 aprilie 2007.
Prima zi de înfăţişare în cauză a fost la termenul anterior, la data de 16 aprilie 2007, după cum a arătat şi instanţa de fond în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 28 mai 2007.
Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. permite reclamantului să solicite, la prima zi de înfăţişare, instanţei de judecată, acordarea unui termen în scopul modificării sau completării cererii de chemare în judecată şi pentru a propune noi probe. Acordarea posibilităţii completării cererii de chemare în judecată este condiţionată de o cerere expresă a reclamantului în acest scop.
Reclamanta nu a solicitat la prima zi de înfăţişare, 16 aprilie 2007, acordarea unui nou termen în scopul completării cererii de chemare în judecată.
3. Soluţia primei instanţe de judecată de respingere a excepţiei prematurităţii cererii reclamantei de anulare a deciziei de impunere este nelegală.
Art. 84 C. proc. fisc. cuprinde o reglementare generală, aplicabilă tuturor deciziilor de impunere.
Art. 186 alin. (3) C. proc. fisc. dispune asupra emiterii unui nou act administrativ fiscal, ce poate fi contestat în condiţiile reglementate pentru contestarea actelor administrativ-fiscale, condiţionat de parcurgerea procedurii prealabile.
4. Soluţia primei instanţe de judecată de anulare a deciziei nr. 12/2007, a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere este nelegală.
Sentinţa recurată cuprinde soluţionarea unor aspecte cu privire la care prima instanţă de judecată nu fusese învestită să s pronunţe.
Prima instanţă de judecată a apreciat că pârâtul ar fi calculat o taxă într-un cuantum mai mare decât cel stabilit prin lege pentru categoriile de terenuri ocupate de reclamantă.
Acest aspect nu a format obiectul contestaţiei formulate.
De asemenea, prima instanţă de judecată a apreciat că reclamanta nu datorează nicio taxă pe construcţiile speciale folosite (reţelele electrice aeriene şi subterane de transport şi distribuţie a energiei electrice, stâlpilor acestor reţele şi posturilor de transformare), referindu-se şi la taxe stabilite pentru terenurile aferente (înţelegând prin termenul aferente „aflate dedesubtul”) acestor construcţii „şi care nu fac obiectul prezentei judecăţi”.
Prima instanţă de judecată nu a fost investită să analizeze aceste aspecte, care trebuie înlăturate din cuprinsul sentinţei recurate.
Prima instanţă de judecată a anulat actele administrativ-fiscale, ignorând aplicabilitatea în timp a actelor normative invocate de reclamantă.
Prima instanţă de judecată a admis acţiunea reclamantei întemeindu-se pe art. 16 alin. (8) din Legea nr. 318/2003, pe care l-a interpretat în sensul instituirii scutirii reclamantei de la plata taxelor şi a impozitelor în sensul că aceste prevederi au fost abrogate prin intrarea în vigoare a C. fisc. .
Soluţia este nelegală deoarece, conform art. 1 alin. (3) C. fisc., „în materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile C. fisc. ”.
Singurele cazuri de scutiri de la plata vreunui impozit sau a vreunei taxe sunt cele reglementate în C. fisc. , acesta înlăturând de la aplicare orice altă măsură juridică anterioară.
În C. fisc. sunt cuprinse în Titlul IX, dispoziţii generale cu privire la toate taxele şi impozitele locale, iar cazurile de exceptare de la plata taxelor şi impozitelor locale sunt reglementate în Capitolul XI a Titlului IX.
Printre aceste cazuri exceptate, legiuitorul nu a mai reluat şi situaţia furnizorilor şi distribuitorilor de energie electrică. Există un conflict între prevederile Legii energiei electrice şi prevederile C. fisc. din acest punct de vedere.
Art. 16 alin. (8) din Legea energiei electrice şi art. 257 lit. i) C. fisc. nu erau aplicabile, sub aspect temporal, întregii perioade pentru care au fost stabilite sumele contestate de reclamantă.
Legea nr. 318/2003 a intrat în vigoare la 16 august 2003, iar C. fisc. a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, astfel încât nu se putea pune problema exceptării reclamantei de la plata taxei în perioadele anterioare.
Prima instanţă de judecată a considerat în mod greşit că ar fi exclusă aplicarea taxei lipsă folosinţă teren pentru că oricum reclamanta nu ar avea posesia şi folosinţa terenurilor reprezentând zone de protecţie şi siguranţă.
Pentru aplicarea taxei aferente lipsei folosinţei terenurilor nu este necesar ca o altă persoană decât proprietarul să exercite, în integralitate, folosinţa faptică a terenurilor respective.
Taxa are în vedere afectarea exercitării folosinţei terenurilor de către Consiliului Local în deplinătatea prerogativelor incluse în atributul folosinţei specific dreptului de proprietate.
Este vorba despre terenurile de a căror folosinţă este lipsit Consiliul local ca urmare a activităţii desfăşurate de o altă persoană în apropierea lor.
În speţă, desfăşurarea activităţii de distribuţie i furnizare a energiei electrice de către reclamantă presupune lipsirea Consiliului local de folosinţa la care acesta este îndreptăţit, ca proprietar asupra terenurilor care reprezintă zona de siguranţă şi protecţie a reţelelor folosite de reclamantă.
Prevederile art. 16 din Legea energiei electrice nu se referă la terenurile care reprezintă zone de protecţie şi siguranţă a reţeRON, ci la terenurile din vecinătatea zonelor de protecţie şi siguranţă.
Prevederile art. 257 lit. i) C. fisc. nu pot justifica soluţia de anulare a actelor contestate pentru că acestea au în vedere impozitul pe teren, iar nu taxa lipsă folosinţă teren.
Art. 257 lit. i) C. fisc. are în vedere impozitul pe teren.
Pârâtul nu a stabilit în sarcina reclamantei o sumă reprezentând impozit pe teren, ci o sumă reprezentând taxa lipsă folosinţă teren.
Impozitul pe teren se datorează de către persoanele care au în proprietate teren,. Taxa aferentă lipsei folosinţei terenului se datorează de persoane care afectează folosinţa unităţii administrativ-teritoriale asupra terenurilor în lipsa oricărui drept în acest sens.
Art. 257 lit. i) C. fisc. şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 318/2003 nu pot justifica scutirea reclamantei de la plata taxelor cât timp aceasta nu are niciun titlu asupra zonelor de protecţie şi de siguranţă.
Legiuitorul a avut în vedere exceptarea de la plata impozitului pe teren a terenurilor folosite ca zone de protecţie definite în lege.
Folosinţa nelegală a unui teren nu poate constitui un temei pentru exceptarea unei persoane de la plata sarcinilor fiscale.
Reclamanta ocupă terenurile pentru care s-au stabilit sumele contestate în lipsa unui asemenea titlu.
Reclamanta are un titlu (contract de concesiune) numai asupra reţelelor de distribuţie şi nu asupra terenurilor pe care sunt amplasate componentele de distribuţie a energiei electrice.
Potrivit Legii nr. 318/2003, reclamanta era obligată să încheie un contract de concesiune cu privire la aceste terenuri.
Ocuparea zonelor de siguranţă şi protecţie de către reclamantă nu poate fi justificată prin exercitarea drepturilor de uz şi de servitute reglementate în art. 16 şi 18 ale Legii nr. 318/2003, întrucât acestea au în vedere cea de-a doua categorie de terenuri: terenuri aflate în vecinătatea zonelor de siguranţă şi protecţie.
Raţionamentul primei instanţe de judecată referitoare la sarcina probei în cadrul prezentei cauzei este nelegal.
În cauză nu se pune problema dovedirii de către reclamantă a unui fapt negativ, ci a unui element obiectiv: întinderea zonelor de protecţie şi de siguranţă aferente reţelei concesionate, conform art. 64 alin. (1) C. proc. fisc. şi art. 66 alin. (1) C. proc. fisc.
5. Prima instanţă de judecată a respins în mod greşit excepţia lipsei competenţei sale materiale de a dispune întoarcerea executării silite.
Reclamanta a formulat o cerere specifică procedurii contestaţiei la executare, iar instanţa trebuia să respecte calificarea dată cererii de către parte şi să îşi decline competenţa de soluţionare a cererii în favoarea judecătoriei.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând că:
- excepţiile au fost respinse în mod legal de către instanţa de recurs;
- instanţa de fond a reţinut că din probatoriile depuse la dosar nu reiese dacă terenurile pentru care s-au stabilit taxele contestate în cauză sunt zone de protecţie aferente instalaţiilor electrice de folosinţa cărora municipalitatea este lipsită sau suprafeţe rezultate ca urmare a aplicării unei hotărâri a Consiliului local;
- analizând succesiunea în timp a dispoziţiilor legale, instanţa de fond nu şi-a depăşit limitele cu care a fost învestită;
- C. fisc. nu a abrogat dispoziţiile alin. (8) ale art. 16 din Legea nr. 318/2003, iar Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea acestor texte legale; nu există conflict între prevederile menţionate;
- art. 16 din Legea nr. 318/2003 este pe deplin aplicabil în speţă;
- a fost calculată şi percepută o taxă neprevăzută de C. fisc.;
- conform art. 37 alin. (4) din Legea nr. 318/2003, terenurile pe are se situează reţelele electrice de distribuţie existente l intrarea în vigoare a prezentei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului;
- în contractul de concesiune a serviciului public de distribuţie a energiei electrice încheiat cu Ministerul Economiei şi Comerţului în calitate de concedent se prevede că, principalele bunuri care fac obiectul concesiunii sunt reprezentate de reţelele de distribuţie, împreună cu terenurile aferente, inclusiv terenurile proprietate publicată a statului.
Recursul este nefondat.
1. Potrivit art. 255 C. proc. civ., „hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanţe se numesc „sentinţe”, iar hotărârile prin care se soluţionează apelul, recursul se numesc „decizii”. Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii se numesc „încheieri”.
Următoarele art. 256, 257, 258 C. proc. civ., stabilesc procedura de urmat după sfârşitul dezbaterilor, respectiv: deliberarea, întrunirea majorităţii legale, întocmirea dispozitivului, pronunţarea hotărârii, semnarea hotărârii.
Prevederile art. 258 C. proc. civ. se referă în mod cert la hotărârile de la art. 255 alin. (1) C. proc. civ. (sentinţe şi decizii), adică la acele hotărâri care rezolvă fondul cauzei sau prin care se soluţionează apelul, recursul.
Dacă s-ar îmbrăţişa opinia recurentului ar însemna că toate încheierile pronunţate de instanţele judecătoreşti să fie însoţite de minuta prevăzută de art. 258.
Or, în speţă, nici recurentul nu a solicitat constatarea nulităţii tuturor încheierilor pronunţate în dosar.
Mai mult, pronunţarea asupra excepţiilor a avut loc după o deliberare în secret, în şedinţă publică, conform art. 256 C. proc. civ., părţile luând cunoştinţă d respingerea excepţiilor chiar în şedinţa din 28 mai 2007.
Motivul de recurs va fi respins ca nefondat.
2. Excepţia de tardivitate a cererii reclamantei de anulare a deciziei de impunere nr. 7605 D/2007 a fost respinsă în mod corect de instanţa fondului pricinii, având în vedere că înscrisul a fost depus la dosar chiar de către pârât în şedinţa din 16 aprilie 2007, iar reclamanta a afirmat că nu cunoaşte cuprinsul actului, care nu i-a fost comunicat.
În aceste condiţii se justifică completarea acţiunii cu un nou capăt de cerere, ce are legătură cu obiectul iniţial al cererii, neexistând nicio raţiune legală de a despărţi soluţionarea cauzei, actul administrativ fiind emis urmare a emiterii deciziei nr. 12/2007 ce a fost contestată prin acţiunea iniţială.
3. Având în vedere că prin contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere din 30 noiembrie 2006 s-a solicitat exonerarea de la plata întregii sume înscrise în raportul de inspecţie din 30 noiembrie 2006, iar acţiunea se afla deja pe rolul instanţelor judecătoreşti, în mod corect s-a respins excepţia prematurităţii contestării deciziei de impunere.
Nici o dispoziţie legală – art. 84 sau art. 18 alin. (3) C. proc. fisc. – nu impune ca în acest caz să se efectueze o nouă procedură prealabilă prin contestarea aceleiaşi sume.
4. Concluzia instanţei de fond a fost aceea în sensul că reclamanta nu are obligaţia plăţii taxelor.
În acest scop, referirea la suma calculată de către pârât nu a constituit o pronunţare asupra a ceea ce nu s-a cerut.
De asemenea, aprecierea că reclamanta nu datorează taxa pe construcţiile speciale folosite nu a influenţat pronunţarea soluţiei asupra fondului cauzei,motivul de recurs fiind nefondat.
Potrivit art. 16 alin. (8) din Legea nr. 318/2003, „titularii de autorizaţii şi licenţe, beneficiari ai drepturilor de uz şi de servitute asupra proprietăţii publice sau private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, sunt scutiţi de plata de taxe, impozite şi alte obligaţii de plată, instituite de către autorităţile publice centrale şi locale”.
C. fisc. a prevăzut scutirea societăţilor de furnizare şi distribuţie de energie electrică de la plata impozitului pe terenurile folosite ca zone de protecţie definite de lege.
C. fisc. nu a mai prevăzut plata de alte taxe şi impozite în sarcina acestor societăţi (cu referire la teren).
Mai mult, art. 248 C. fisc. enumeră limitativ impozitele şi taxele locale, de unde rezultă că taxele analizate în prezentul dosar nu sunt cuprinse în C. fisc.
Capitolul XI (Facilităţi comune) al Titlului IX C. fisc. are în vedere excepţiile (facilităţile) referitoare la taxele şi impozitele prevăzute de acest act normativ.
Este firesc ca o taxă care nu este reglementată de C. fisc. să nu fie regăsită în niciunul dintre articolele sale.
Din acest motiv, Legea nr. 318/2003 nu este în contradicţie cu dispoziţiile C. fisc. [art. 1 alin. (3)].
Legea nr. 318/2003 prevede expres că nu se datorează taxe şi impozite.
C. fisc. prevede o scutire de la impozitul pe terenurile folosite ca zone de protecţie şi nu mai instituie alte impozite sau taxe în sarcina reclamantei.
Se poate spune că este conflict între două norme juridice dacă acestea ar fi prevăzut pentru aceeaşi taxă dispoziţii diferite.
C. fisc. ar fi trebuit să prevadă întâi obligaţia de plată în principiu şi apoi să prevadă scutirea.
Este adevărat că singurele excepţii de la plata taxelor şi impozitelor sunt date de C. fisc., însă, totodată şi plata taxelor şi impozitelor este dată de acelaşi C. fisc.
Şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 318/2003 reclamanta era scutită de plata acestor taxe, astfel încât este acoperită întreaga perioadă ce a constituit obiect al raportului fiscal atacat.
Raţionamentul primei instanţe referitor la faptul că reclamanta nu datora o asemenea taxă (pentru lipsa de folosinţă a terenului) este subsidiar stabilirii că plata taxei nu este prevăzută de C. fisc. sau de vreun alt act normativ.
Motivul de recurs ar fi putut avea relevanţă numai în ipoteza în care legea prevedea plata taxei.
Prevederile art. 257 lit. i) C. fisc. se referă la impozitul care este datorat de proprietarii de terenuri.
Alte taxe, contribuţii sau impozite nu sunt datorate.
În acest sens a făcut referire instanţa de fond la prevederile art. 257 lit. i) C. fisc.
Motivul de recurs este nefondat.
În ipoteza în care legea obligă consiliile locale să încheie contracte de concesiune pentru asemenea terenuri cu reclamanta, iar acestea nu au încheiat asemenea contracte nu poate exista o obligaţie de plată a unei taxe pentru lipsa de folosinţă a terenului.
Recurentul are obligaţia identificării acestor terenuri şi a încheierii contractelor de concesiune, dovedind că terenurile sunt în proprietatea sa.
Faptul pozitiv, elementul obiectiv - întinderea zonelor de protecţie şi de siguranţă aferente reţeRON concesionate - trebuie dovedit numai în ipoteza legalităţii plăţii taxei.
Raţionamentul instanţei de fond s-a desprins din concluzia că reclamanta nu foloseşte terenurile, iar dovedirea acestuia nu este în sarcina sa.
5. Obligarea recurentei-pârâte să restituie reclamantei suma de 12.706.851,27 RON se încadrează în prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora, „instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”.
Această cerere, în materia contenciosului administrativ, nu este o cerere specifică procedurii contestaţiei la executare prevăzută de C. proc. civ.
Legea contenciosului administrativ se completează cu prevederile Codului de procedură civil, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi, persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte – art. 28 alin. (1)
Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării cauzei – art. 28 alin. (2).
Faţă de acestea, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Consiliul Local – D.T.I. a Municipiului Piatra Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 109 din 3 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1456/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1461/2008. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
