ICCJ. Decizia nr. 156/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 156/2008
Dosar nr. 1627/2/2007
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanţii R.C.M. şi C.A.E. au solicitat în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004-2006, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt poliţişti, iar potrivit art. 37 alin. (2) din O.G. nr. 38/2003 au dreptul la primă de vacanţă.
Reclamanţii susţin că sunt îndreptăţiţi la primele de vacanţă din ultimii 3 ani, conform art. 166 din Legea nr. 53/2003, iar suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-şi aplicabilitatea, suspendarea este neconstituţională şi nelegală.
În fine, se mai arată că normele legale de suspendare, contravin prevederilor art. 16, art. 41 şi ale art. 53 din Constituţia României.
Pârâtul, prin întâmpinare a invocat prescripţia dreptului la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 1208 din 08 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţi, a obligat pârâtul să plătească sumele reprezentând prime de concediu pentru anii 2004, 2005 şi 2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanţii în calitate de poliţişti au dreptul la o primă de concediu potrivit art. 37 pct. 2 din O.G. nr. 38/2003.
De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispoziţiilor legale, deoarece suspendarea nu este echivalentă cu abrogarea pe termen limitat a legii, cu lipsa temporară a dreptului însuşi.
Odată cu expirarea duratei de suspendare a aplicării prevederilor legale, obligaţia corelativă dreptului consfinţit prin lege devine executorie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare aşa cum este şi prima de concediu, nu reprezintă un drept constituţional fundamental, astfel că prevederile constituţionale care reglementează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi nu sunt incidente în privinţa reglementării lor.
Textul de lege prin care se suspendă acordarea primei de concediu are un caracter temporar. Totodată, legiuitorul este îndreptăţit să acorde acest drept salarial suplimentar, să-l modifice ori să înceteze acordarea acestuia, precum şi să stabilească perioada în care îl acordă.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au niciun suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 37 pct. 2 din O.G. nr. 38/2003 „La plecarea în concediu de odihnă, poliţistul primeşte o primă de concediu, egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp, cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2004-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept), cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă li se cuvine reclamanţilor, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă, odată câştigat, nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că reclamanţii au dreptul la o primă de concediu.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, împotriva sentinţei civile nr. 1208 din 08 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 155/2008. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 157/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
