ICCJ. Decizia nr. 2004/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2004/2008
Dosar nr. 4702/2/2007
Şedinţa publică din 20 mai 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2617 din 25 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta B.P.G.M., în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A. şi Arhivele Naţionale; a obligat pârâţii la plata către reclamantă a primei de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflaţie, la data naşterii dreptului până la data plăţii efective; a respins cererea de chemare în garanţie a M.E.F. formulată de M.I.R.A., ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că reclamanta, în calitate de funcţionar public, are dreptul, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, la primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru perioada 2001 - 2006.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii M.I.R.A. şi Arhivele Naţionale.
Recurentul M.I.R.A. a susţinut că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică, întrucât aplicarea prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, referitoare la acordarea primei de concediu, au fost suspendate succesiv prin legile bugetare astfel că, pentru perioada 2001 - 2006 nu pot produce efecte juridice.
S-a mai susţinut, de asemenea, că hotărârea recurată este criticabilă şi sub aspectul respingerii cererii de chemare în garanţie a M.E.F., inexistenţa raporturilor de dreptul muncii dintre reclamantă şi acest minister nefiind de natură să determine inadmisibilitatea unei astfel de cereri.
În recursul său, pârâta Arhivele Naţionale a susţinut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este şi prima de concediu, nu constituie un drept constituţional fundamental, fiind atribuţia legiuitorului să dispună suspendarea aplicării unui act normativ sau a unei dispoziţii dintr-un act normativ.
În plus s-a mai arătat că, urmare adoptării OUG nr. 146/2007, primele de concediu suspendate în perioada 2001 - 2006 vor fi plătite.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul M.I.R.A. este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei pentru perioada precizată în acţiune.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte critica ce vizează respingerea cererii de chemare în garanţie a M.E.F., se constată că instanţa de fond a procedat corect având în vedere că prin chemarea în garanţie se urmăreşte realizarea unei obligaţii de garanţie sau despăgubire în cadrul procesului, obligaţie care între M.E.F. şi M.I.R.A. nu există.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, urmând ca, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să fie respins recursul ca nefondat.
Pentru considerentele expuse în ceea ce priveşte suspendarea aplicării prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, urmează a se respinge şi recursul declarat de pârâta Arhivele Naţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâţii M.I.R.A. şi Arhivele Naţionale împotriva sentinţei civile nr. 2617 din 25 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1977/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 2006/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
