ICCJ. Decizia nr. 1977/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1977/2008
Dosar nr. 5163/2/2007
Şedinţa publică din 16 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 iulie 2007, reclamanta D.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.M.F.E.Ş., obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând primele de concediu aferente anilor 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a avut calitatea de funcţionar public în cadrul autorităţii pârâte, în perioada martie 2001 - 1 octombrie 2006 şi, în această calitate, este îndreptăţită la acordarea primelor de vacanţă prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999.
A mai menţionat că, deşi prin legi bugetare succesive s-a suspendat acordarea acestor drepturi, anularea lor nu este posibilă, faţă de dispoziţiile Constituţiei şi ale Codului Muncii, fiind vorba despre un drept câştigat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2514 din 17 octombrie 2007, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2001 - 2003, invocată de pârât, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele reprezentând primele de concediu pe anii 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru sumele aferente anilor 2001 - 2003, instanţa a reţinut că soluţia se impune, devreme ce dreptul, fiind suspendat, nu s-a născut, astfel încât nici termenul de prescripţie nu poate curge, conform art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că acţiunea este fondată, reclamanta fiind îndreptăţită la acordarea drepturilor salariale solicitate în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
A mai reţinut instanţa că, deşi aceste dispoziţii legale au fost suspendate prin legi bugetare succesive, aceste norme de suspendare sunt neconstituţionale şi suspendarea nu echivalează cu o anulare a dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, se impunea plata drepturilor salariale respective.
Împotriva sus menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M.F.E.Ş., solicitând modificarea acestei hotărâri în sensul respingerii acţiunii, ca nefondată.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa l-a obligat în mod nelegal la plata primelor de concediu, neţinând seama de faptul că, prin OUG nr. 33/2001, precum şi prin legi succesive ale bugetului de stat, au fost suspendate dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este legală şi temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin Legea nr. 188/1999, s-a instituit dreptul funcţionarilor publici de a primi, pe lângă indemnizaţia de concediu şi o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Este adevărat că, acordarea primei de vacanţă, prin prevederile legale sus menţionate, a fost suspendată în anii 2001 - 2006 prin dispoziţii normative succesive însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului, atâta vreme cât nu există nici o dispoziţie legală, prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Astfel, dreptul la primă de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menţinut prin art. 34 alin. (2) din aceeaşi lege în forma republicată (M. O.nr. 251/22.03.2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară, M. Of. nr. 365/29.05.2007.
Nu se poate considera deci că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistenţa lui în cadrul aceleiaşi perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituţional ce garantează realizareadrepturilor acordate.
De asemenea, neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat, nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României, privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Un astfel de drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exerciţiul său a fost suspendat, întrucât s-ar ajunge la situaţia, inadmisibilă, potrivit căreia, un drept prevăzut de lege să fie lipsit de conţinut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării lui.
Faţă de aceste motive, constatând că nu există, potrivit art. 3041, motive de casare sau modificare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Curtea va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.M.F.E.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 2514 din 17 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1902/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2004/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
