ICCJ. Decizia nr. 218/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.218/2008
Dosar nr.3610/2/2007
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul F.V. a solicitat, în contradictoriu cu C.N.P.D.A.S., obligarea pârâtei la plata primei de concediu pentru anii 2001 - 2003, actualizată în raport cu rata inflaţiei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în perioada 2001 - 2003, a avut calitatea de funcţionar public în cadrul autorităţii pârâte, iar, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 după republicare, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
S-a mai arătat că este adevărat că legile bugetare au suspendat acest drept, însă anularea dreptului în speţă nu este posibilă în raport cu dispoziţiile constituţionale, fiind un drept câştigat.
Prin sentinţa civilă nr. 1609 din 12 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, acţiunea formulată a fost admisă, Instanţa obligând pârâta C.N.P.D.A.S. la plata, către reclamant, a primelor de vacanţă pentru anii 2001 - 2003, actualizate în raport cu rata inflaţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamantul este îndreptăţit la plata primei de vacanţă în conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 188/1999, suspendarea acestor dispoziţii neechivalând cu o anularea a dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, odată cu încheierea exerciţiului bugetar, se impunea plata drepturilor salariale respective.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs C.N.P.A.S., criticând soluţia pronunţată prin prisma art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că pentru anii 2001 - 2003, funcţionarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, întrucât dispoziţiile art. 34 din Lege nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost suspendate prin legile bugetare anuale din perioada de referinţă.
Prin urmare, a opinat recurenta pârâtă, instituţia nu putea să încalce prevederile referitoare la suspendarea aplicării dispoziţiilor privind acordarea primelor de concediu, astfel încât a fost obligată la plata acestor prime în mod greşit.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2) ulterior republicării acestui act normativ, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată, dar, după cum în mod corect a reţinut Instanţa de Fond, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui.
Soluţia Instanţei de Fond este în concordantă cu jurisprudenţa unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi soluţia pronunţată în materie de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, avându-se în vedere noţiune de bun.
Astfel, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin noţiunea de bun se înţelege şi speranţa legitimă de a dobândi un bun prin lege.
Noţiunea de speranţă legitimă presupune existenţa unei reglementări prin lege, or de vreme ce printr-o lege se recunoaşte dobândirea unui bun, în speţă patrimonial, nu se poate interzice, tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece, în acest fel, dreptul consacrat prin lege este golit practic de conţinutul său.
Prin urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, nu se poate considera că un atare drept nu a existat în perioada în care exerciţiul său a fost suspendat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca a nu obstacula titularii drepturilor recunoscute în a beneficia efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În atare condiţii nu pot fi reţinute criticile recurentei, prima Instanţă apreciind în mod corect că la încetarea suspendării, odată cu încheierea exerciţiului bugetar, se impunea plata drepturilor salariale în speţă.
Pentru considerentele arătate, se constată că Instanţa a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.P.D.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 1609 din 12 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 212/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 220/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
