ICCJ. Decizia nr. 220/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.220/2008
Dosar nr.7321/3/2007
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a, la data de 28 februarie 2007, reclamantul N.R.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.S., obligarea la plata sumei de 3.665 lei, reprezentând prime de vacanţă corespunzătoare concediilor de odihnă efectuate în anii 2003, 2004 şi 2005.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pentru perioada în speţă, în calitate de funcţionar public, este îndrituit, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit 34 alin. (2) în forma republicată a actului normativ, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Prin sentinţa civilă nr. 2150 din 28 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a, Instanţa a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, reţinând incidenţa prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 2 pct. 1 lit. d) şi art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
La termenul de judecată din 30 mai 2007, reclamantul a formulat cerere prin care a arătat că înţelege să-şi micşoreze câtimea obiectului acţiunii, în sensul că suma solicitată este de 2.932 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 1470 din 30 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, aşa cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 12 iulie 2007, acţiunea formulată a fost admisă, Instanţa obligând pârâta să plătească reclamantului drepturile băneşti reprezentând prima de concediu pentru anii 2003, 2004 şi 2005, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii
Pentru a pronunţa această hotărâre Instanţa a reţinut, în esenţă, că normele prin care au fost suspendate prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, contravin dispoziţiilor art. 41, art. 53 şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, iar că, deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2003 - 2005, aceasta nu echivalează cu stingerea dreptului.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs C.N.A.S., criticând soluţia pronunţată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că potrivit reglementărilor exprese din legile bugetare anuale, prevederile actelor normative referitoare la primele de concediu au fost suspendate, astfel încât autoritatea pârâtă avea obligaţia respectării acestor prevederi legale imperative şi de strictă interpretare.
S-a mai precizat totodată, că potrivit dispoziţiilor Legii 24/2000, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2) ulterior republicării acestui act normativ, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată, dar, după cum în mod corect a reţinut Instanţa de Fond, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui.
Soluţia Instanţei de Fond este în concordantă cu jurisprudenţa unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi cu soluţia pronunţată în materie de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, avându-se în vedere noţiune de bun.
Astfel, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin noţiunea de bun se înţelege şi speranţa legitimă de a dobândi un bun prin lege.
Noţiunea de speranţă legitimă presupune existenţa unei reglementări prin lege, or, de vreme ce printr-o lege se recunoaşte dobândirea unui bun, în speţă patrimonial, nu se poate interzice, tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece, în acest fel, dreptul consacrat prin lege este golit practic de conţinutul său.
Prin urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, nu se poate considera că un atare drept nu a existat în perioada în care exerciţiul său a fost suspendat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca a nu obstacula titularii drepturilor recunoscute în a beneficia efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Pentru considerentele arătate, se constată că Instanţa a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.A.S. împotriva sentinţei civile nr. 1470 din 30 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 218/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 221/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
