ICCJ. Decizia nr. 263/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 263/2008
Dosar nr.425/2/2007
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii S.I.C. şi P.S.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A., I.G.P.R., I.P.J.P. şi D.G.P., obligarea acestora să plătească primele de concediu pe anii 2004, 2005 şi 2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
La data de 26 martie 2007 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu M.R., admisă în principiu prin încheierea din 27 martie 2007.
Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, respinsă prin încheierea din 27 martie 2008, iar M.I.R.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a M.E.F.
Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 8 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii S.I.C. şi P.S.G., precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.R., în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A., I.G.P.R., I.P.J.P. şi D.G.P. şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi a sumelor reprezentând primele de vacanţă pe perioada 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Totodată a respins cererea de chemare în garanţie a M.E.F. ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Instanţa de Fond a reţinut că reclamanţii în calitate de ofiţeri de poliţie, au dreptul potrivit art. 28 lit. e) din Legea 360/2002, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
A mai reţinut că deşi această dispoziţie legală a fost suspendată succesiv, până în anul 2006, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia, având ca efect doar imposibilitatea temporară a realizării lui.
A mai constatat prima Instanţă că normele de suspendare contravin dispoziţiilor art. 41 şi ale art. 53 din Constituţia României, întrucât dreptul la remunerarea muncii nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi nici suspendat retroactiv, fiind un drept câştigat în temeiul Legii 360/2002 şi al OG 38/2003.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.G.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin prisma a două motive şi anume:
1. În mod greşit Instanţa de Fond a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, întrucât litigiul nu se încadrează în prevederile art. 3 C. proc. civ.
2. În mod greşit Instanţa de Fond a admis acţiunea reclamanţilor, atâta vreme cât actele normative prin care a fost suspendat dreptul la prima de vacanţă nu au fost abrogate printr-un alt act normativ, astfel încât ele îşi produc efectele juridice în continuare pentru perioada 2004 - 2006.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
1. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la necompetenţa materială a Instanţei de Fond în soluţionarea cauzei, acesta este nefondat, faţă de dispoziţiile art. 91 ind. 1 din Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici raportate la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
Astfel potrivit dispoziţiilor art. 91 ind. 1 din Legea 188/1999 republicată, cu modificările ulterioare, „cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor Instanţe".
Pentru determinarea concretă a gradului Instanţei competente să judece fondul unui astfel de litigiu, trebuie să ne raportăm la poziţia autorităţii pârâte în cadrul sistemului administraţiei publice, aplicând dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea 554/2004 care stabileşte că „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene (...) se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ - fiscale, iar cele privind actele administrative sau încheiate de autorităţile publice centrale (...) se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale Curţilor de Apel…".
Cum în cauză reclamanţii au calitatea de funcţionari publici cu statut special, iar două dintre autorităţile pârâte sunt organe ale administraţiei publice centrale, conform Legii 188/1999 republicată, sunt aplicabile dispoziţiile art. 91 ind. 1 din Legea 188/1999 raportate la cele ale art. 10 alin. (1) teza a II-a din legea 554/2004, potrivit cărora competenţa materială în soluţionarea fondului prezentei cauze revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
2. Al doilea motiv de recurs invocat de recurenta - pârâtă, referitor la fondul cauzei, nu este susţinut de actele normative incidente şi nici de principiile constituţionale la care trebuie raportate aplicarea şi interpretarea acestora. În mod corect Instanţa de Fond a analizat speţa dedusă judecăţii şi prin prisma principiilor constituţionale, aceasta nepresupunând verificarea propriu-zisă a constituţionalităţii legilor prin care s-a suspendat plata primelor de concediu.
Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu a fost stabilit iniţial prin art. 28 lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului şi ulterior prin art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 emisă în aplicarea legii mai susmenţionate, fiind suspendat succesiv prin legile bugetului de stat adoptate pentru anii 2004, 2005 şi 2006.
Prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate precum şi dispoziţiile art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculati de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În sensul celor expuse anterior s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin Decizia nr. 12/2007, publicată în M. Of. al României nr. 733 din 30 octombrie 2007.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat D.G.P., împotriva sentinţei civile nr. 1220 din 8 mai 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 221/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 270/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
