ICCJ. Decizia nr. 2198/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2198/2008
Dosar nr. 1158/35/2007
Şedinţa publică din 29 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. l5/CA din 14 ianuarie 2008, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de P.A., în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, a dispus anularea Hotărârii nr. 11101 din 27 aprilie 2007 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiar al prevederilor OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 2 decembrie 2004.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din probatoriul administrat, respectiv: declaraţiile martorilor C.F. şi B.G.; adresa din 28 iunie 2005 a Ministerului Apărării Naţionale, serviciul arhive şi documentare; adresele din 20 august 2007 şi 9 ianuarie 2008 emise de Arhivele Naţionale, rezultă că familia reclamantei s-a refugiat, în perioada ianuarie 1942 - martie 1945, din localitatea Hotar în localitatea Beiuş, iar P.A. s-a născut în perioada de refugiu a familiei sale, respectiv în luna februarie 1942. Analizând aspectele legate de partajarea localităţii Hotar între autorităţile române şi autorităţile de ocupaţie, Curtea de Apel a reţinut că deşi există o incertitudine cu privire la stabilirea graniţei în cadrul localităţii, persecuţiile din motive etnice sunt de notorietate, iar, în speţă, sunt susţinute de declaraţiile martorilor C.F. şi B.G. Instanţa de fond a avut în vedere şi Decizia nr. 41 din 7 mai 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Bihor susţine, în esenţă, că reclamanta nu a făcut dovada persecuţiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu şi nici dovada refugiului în altă localitate. Susţine recurenta-pârâtă că martorii au declarat cu privire la refugiul reclamantei şi al tatălui său petrecut în luna ianuarie 1942, în condiţiile în care P.A. s-a născut ulterior, în luna februarie a aceluiaşi an; că extrasul eliberat de Arhivele Naţionale nu are relevanţă întrucât nu conţine date de identificare a tatălui reclamantei şi că se referă la persoane care nu fac parte din familia reclamantei; că localitatea Hotar nu a fost cedată Ungariei şi că localitatea Beiuş a rămas sub administraţie românească; că există contradicţie între declaraţiile martorilor care susţin refugiul petentei în perioada ianuarie 1942 - martie 1945, iar reclamanta solicită acordarea drepturilor începând cu data de 18 mai 1942. La dosarul cauzei nu există niciun document oficial din care să probeze persecuţiile din motive etnice şi, pe cale de consecinţă, calitatea de persoană refugiată a reclamantei.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Faţă de aceste dispoziţii legale, este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că intimata-reclamantă nu a depus niciun act oficial care să facă dovada persecuţiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu şi care să fi determinat refugiul familiei sale. Sub acest aspect, se constată că reclamanta a depus în probaţiune, iar instanţa de fond a avut în vedere înscrisurile eliberate de Arhivele Naţionale din care rezultă fără echivoc faptul că tatăl reclamantei Ţ.N. (aşa cum rezultă din certificatul de naştere al petentei) a fost refugiat în perioada 1940-1944, refugiul fiind anterior datei de 18 mai 1942.
Deşi reclamanta a efectuat diligentele necesare şi a obţinut acte oficiale eliberate de organele competente, aşa cum rezultă din înscrisurile eliberate de Arhivele Naţionale şi de Ministerul Apărării Naţionale, potrivit art. 4 alin. (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002, persecuţiile din motive etnice au fost confirmate şi prin declaraţiile de martori.
Curtea de Apel în mod corect a apreciat declaraţiile martorilor C.F. şi B.G. ca probând perioada exactă a refugiului familiei reclamantei (ianuarie 1942 - martie 1945) şi motivele care au determinat refugiului, şi anume persecuţiile etnice exercitate în localitatea de domiciliu -Hotar, Judeţul Bihor şi refugiul în localitatea Beiuş, Judeţul Bihor şi, ulterior, în localitatea Orăştie.
Sub aspectul criticii din recurs potrivit căreia persoanele menţionate în extrasul eliberat de Arhivele Naţionale nu ar face parte din familia reclamantei, în mod temeinic a reţinut Curtea de Apel, în raport cu declaraţiile martorilor, că Ţ.N., tatăl reclamantei, este una şi aceeaşi persoană cu Ţ.N. menţionat în evidenţa refugiaţilor români din Ungaria în perioada 1940-1944.
Este neîntemeiată critica din recurs referitoare la existenta unei contradicţii în privinţa perioadei de refugiu, în condiţiile în care reclamanta, prin cererea de chemare în judecată a precizat expres că familia sa a fost refugiată în perioada ianuarie 1942 - martie 1945, perioadă confirmată şi prin declaraţiile martorilor.
În ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la regimul instaurat în localitatea de domiciliu a familiei reclamantei - Hotar, Judeţul Bihor, în raport cu susţinerile recurentei-pârâte şi cu declaraţiile martorilor, în mod corect instanţa de fond a avut în vedere Decizia nr. 41 din 7 mai 2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut expres că „voinţa neîndoielnică a legiuitorului de a acorda măsuri reparatorii oricărui cetăţean român care în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, pentru a nu se crea vreo situaţie de inegalitate sau discriminare în drepturi, indiferent dacă refugiul, expulzarea sau strămutarea a avut loc din teritoriile ocupate de un stat străin în teritoriile româneşti ori din cele aflate sub jurisdicţia statului român în cele care s-au aflat vremelnic în administraţia altor state, în scopul asigurării deplinei realizări a principiului protecţiei tuturor cetăţenilor".
Pentru aceste considerente, Înalta Curte retine că instanţa de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în acord cu dispoziţiile OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în potrivit art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor împotriva sentinţei civile nr. l5/CA din 14 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2197/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2202/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
