ICCJ. Decizia nr. 2202/2008. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2202/2008
Dosar nr. 10468/1/2007
Şedinţa publică din 29 mai 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 martie 2005 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, reclamantul F.A.G. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi conducătorul acestei autorităţi publice, ministrul F.G., solicitând instanţei, ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004:
-obligarea ministerului la plata sumei de 10.000.000 lei (ROL) pe zi de întârziere cu titlu de despăgubiri pentru întârzierea executării sentinţei civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ, definitivă şi irevocabile, pentru perioada cuprinsă între data de 15 octombrie 2004 şi data executării;
-sancţionarea ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale F.G. cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi întârziere până la executarea sentinţei civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ;
-obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 14 din 17 mai 2005, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea reclamantului F.A.G., reţinând, în esenţă că sentinţa civilă nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a fost pusă în executare de pârât prin Ordinul ministrului nr. 268 din 4 octombrie 2004, cu respectarea termenului de 30 de zile de la data când această sentinţă a rămas irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului declarat de minister, prin Decizia nr. 6925 din 14 septembrie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Sentinţa civilă nr. 14 din 17 mai 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost atacată cu recurs de reclamantul F.A.G. Prin Decizia nr. 5340 din 8 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a constatat nul recursul declarat de F.A.G., reţinând că acesta a fost motivat cu nerespectarea prevederilor art. 303 C. proc. civ.
Cu privire la sentinţa civilă nr. 14 din 17 mai 2005 a Curţii de Apel Timişoara, reclamantul F.A.G. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 322 pct. 5 teza a doua C. proc. civ., susţinând că această hotărâre judecătorească şi-a pierdut credibilitatea şi suportul probator, întrucât Ordinul ministrului agriculturii nr. 268 din 4 octombrie 2004 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 477 din 16 decembrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 230 din 24 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cererea de revizuire formulată de F.A.G. împotriva sentinţei civile nr. 14 din 17 mai 2005 a Curţii de Apel Timişoara a fost respinsă prin încheierea nr. 16 din 21 iunie 2006 pronunţată de aceeaşi instanţă, care a reţinut că invocarea de către revizuent a Deciziei nr. 230 din 24 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. şi că instanţa învestită, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, cu acordarea despăgubirilor şi sancţionarea conducătorului autorităţii publice pentru neexecutarea sentinţei civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003, nu este competentă să se pronunţe asupra legalităţii Ordinului ministrului agriculturii nr. 268 din 4 octombrie 2004, întrucât acesta nu face obiectul respectivei cereri de chemare în judecată.
Împotriva încheierii nr. 16 din 21 iunie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs revizuentul F.A.G. Recursul a fost admis prin Decizia nr. 551 din 30 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, hotărârea atacată a fost casată şi cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Instanţa de recurs a dispus ca instanţa fondului, cu ocazia rejudecării, să verifice temeiurile legale ale cererii de revizuire, aşa cum au fost indicate şi precizate de revizuent, faţă de împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 477 din 16 decembrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara a fost anulat Ordinul ministrului agriculturii nr. 268 din 4 octombrie 2004.
Rejudecând cauza după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 221 din 19 septembrie 2007, a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul F.A.G. În esenţă, instanţa a reţinut că revizuentul a renunţat la judecarea în contradictoriu cu conducătorul autorităţii publice, respectiv ministrul F.G., astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 24 alin. (2) şi art. 26 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 246 şi art. 322 C. proc. civ., cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 14 din 17 mai 2005 nu poate fi soluţionată în lipsa persoanei căreia să-i poată fi opuse obligaţiile corelative drepturilor pretinse de subiectul activ al raportului juridic dedus judecăţii şi întrucât autorităţii publice pârâte nu-i sunt aplicabile prevederile menţionate din Legea nr. 554/2004.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara a formulat recurs revizuentul F.A.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate şi rejudecarea în fond a cererii de revizuire cu privire la sentinţa civilă nr. 14 din 17 mai 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi contencios administrativ.
În esenţă, recurentul-revizuent susţine că, în mod greşit, cu aplicarea greşită a legii şi cu nerespectarea rolului activ ce revine judecătorului potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a reţinut instanţa de revizuire că litigiul nu poate fi soluţionat datorită renunţării la judecata faţă de F.G. Recurentul susţine că art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instituie două mijloace juridice de natură a impune executarea hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, şi anume: a) obligarea conducătorului autorităţii publice la plata unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere; b) obligarea autorităţii publice la plata de daune pentru întârziere. Susţine recurentul că nimănui nu îi este îngăduit să ignore dispoziţiile executorii ale unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar o nesocotire a unor astfel de hotărâri este cu atât mai gravă atunci când vizează drepturi fundamentale şi când vine din partea unei autorităţi publice sau a unui funcţionar public.
La termenul de judecată din 6 martie 2008, recurentul-revizuent F.A.G. a învederat instanţei că încă din data de 5 decembrie 2006 a declarat în dosarul nr. 11572/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, că a renunţat la judecata în contradictoriu cu pârâtul F.G., cererea fiind reiterată şi în cadrul rejudecării cauzei de către Curtea de Apel Timişoara.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-revizuent F.A.G. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) la plata de despăgubiri pentru neexecutarea în termenul prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a sentinţei civile nr. 439/PI din 3 decembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ, definitive şi irevocabile, precum şi sancţionarea ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale F.G. cu amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi întârziere până la executarea respectivei sentinţe civile.
Conform art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:
„Art. 24. - (1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
(2) In cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere."
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:
„Art. 25. - (1) Sancţiunea şi despăgubirile prevăzute la art. 24 alin. (2) se aplică, respectiv se acordă, de instanţa de executare, la cererea reclamantului. Hotărârea se ia în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea părţilor."
Conform art. 26 din Legea nr. 554/2004:
„Art. 26. - Conducătorul autorităţii publice se poate îndrepta cu acţiuneîmpotriva celorvinovaţideneexecutarea hotărârii,potrivit dreptuluicomun. În cazul în care cei vinovaţisunt demnitarisau funcţionari publici, se aplică reglementările speciale."
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor citate, cererea de chemare în judecată formulată în temeiul art. 25 cu referire la art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, se soluţionează în contradictoriu cu subiectul de drept prevăzut expres de textele de lege citate, şi anume conducătorul autorităţii publice obligate să execute hotărârea definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa de contencios administrativ.
Astfel fiind, se reţine că reclamantul are dreptul la despăgubiri numai subsecvent stabilirii de către instanţa de executare a împrejurării că nu a fost respectat termenul în care hotărârea definitivă şi irevocabilă nu a fost executată în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi sancţionării conducătorului autorităţii publice căreia îi revine obligaţia executării.
Este evident faptul că, în temeiul art. 25 cu referire la art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, reclamantul poate formula acţiunea numai în contradictoriu cu conducătorul autorităţii publice, iar instanţa de executare se pronunţă în primul rând cu privire la respectarea termenului de executare a hotărârii judecătoreşti şi numai subsecvent asupra cererii de despăgubiri.
A primi susţinerile recurentului-revizuent ar echivala cu acceptarea tezei conform căreia în temeiul dispoziţiilor respective pot fi solicitate despăgubiri pentru neexecutarea în termen a hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, independent de solicitarea sancţionării şi formularea cererii în contradictoriu cu conducătorul autorităţii publice obligate la executare. Or, atât din redactarea art. 24 alin. (2) cât şi din redactarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, rezultă că este prioritară stabilirea răspunderii şi sancţionarea conducătorului autorităţii publice şi numai subsecvent acordarea despăgubirilor pentru întârzierea în executarea hotărârilor judecătoreşti vizate de textele de lege.
Înalta Curte apreciază că, în situaţia în care legiuitorul ar fi intenţionat să reglementeze independent sau în altă ordine de preferinţă modalităţile de sancţionare a încălcării obligaţiei ce revine autorităţilor publice în executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de contencios administrativ, ar fi prevăzut în textele de lege citate o altă ordine de prezentare a sancţiunilor pentru nerespectarea termenelor impuse de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ori ar fi prevăzut sancţiunea aplicabilă conducătorului stabilit separat de despăgubirile la care are dreptul persoana vătămată.
În acelaşi sens, este de reţinut faptul că în mod corect instanţa de fond a interpretat dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi prin raportare la prevederile art. 26 din aceeaşi lege, care prevăd posibilitatea pe care o are conducătorul autorităţii publice obligat la plata sancţiunii amenzii pe zi de întârziere de a se îndrepta cu acţiune împotriva celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii, potrivit dreptului comun.
Atâta timp cât recurentul-revizuent a renunţat la judecata în contradictoriu cu conducătorul autorităţii publice obligate la executare, în mod corect Curtea de Apel, în raport cu dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., a apreciat că nu se poate face aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în privinţa despăgubirilor pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti în absenţa subiectului de drept calificat a cărui sancţionare cu amendă pentru flecare zi de întârziere este necesar a fi stabilită cu prioritate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza doua C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de F.A.G.
Întrucât soluţia instanţei este de respingere a recursului formulat de recurentul-revizuent, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ. pentru a fi acordate cheltuielile de judecată pretinse de F.A.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de F.A.G. împotriva sentinţei civile nr. 221 din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2198/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2290/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
