ICCJ. Decizia nr. 2275/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2275
Dosar nr. 40402/3/200.
Şedinţa publică din 4 iunie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2427 din 10 octombrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, a respins excepţia de prematuritate a acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a admis acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Finanţelor Publice Ilfov, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi D.G.F.P. Ilfov şi a obligat instituţiile pârâte către reclamanţi la plata primelor de vacanţă pe anii 2001-2005, actualizate cu indicele de inflaţie, începând cu data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a rămas fără obiect, faţă de împrejurarea că la data de 10 octombrie 2007 reclamanţii din cererea completatoare a acţiunii au renunţat la judecata faţă de acest pârât.
Privitor la excepţia prematurităţii acţiunii, instanţa de fond a apreciat că dreptul la acţiune al reclamanţilor este actual, întrucât legile bugetare îşi încetează aplicabilitatea la sfârşitul fiecărui an potrivit principiului anualabilităţii.
A reţinut şi că excepţia prescripţiei acţiunii este neîntemeiată, cursul acesteia fiind întrerupt de suspendările succesive ale plăţii primelor de concediu.
Pe fond, a reţinut că dreptul la prima de concediu al salariaţilor care au calitatea de funcţionar public este un drept stabilit prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, iar potrivit dispoziţiilor art. 38 C. muncii, salariaţii şi angajatorul nu pot cădea de acord cu privire la limitarea sau renunţarea la drepturile conferite prin lege.
A mai reţinut prima instanţă că suspendarea acordării primelor de concediu constituie o restrângere a drepturilor salariale, încălcându-se art. 41 din Constituţia României referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Economiei şi Finanţelor, D.G.F.P. Ilfov şi Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând în esenţă următoarele:
În mod greşit a respins instanţa de fond excepţia prematurităţii acţiunii, precum şi pe cea a prescripţiei dreptului la acţiune;
Nu există temei legal pentru acordarea primelor de concediu, acest drept fiind, de fapt, inexistent în această perioadă şi nu doar suspendat.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi D.G.F.P. Ilfov sunt nefondate, iar recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse este tardiv formulat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
în primul rând, în ceea ce priveşte excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, Înalta Curte constată că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22 noiembrie 2006, dreptul reclamanţilor de a solicita acordarea primelor de concediu aferente anilor 2001-2005, era născut şi actual, având în vedere că începând cu data de 1 ianuarie 2006 a încetat suspendarea acordării acestora, nemaifiind prevăzută în legea bugetului pe anul 2006.
În al doilea rând nu se poate vorbi de o prescriere a dreptului la acţiune pentru prima de vacanţă din perioada 2001-2005. Fiind suspendată plata acestor drepturi, termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 283 alin. (1) lit. c) C. muncii, a fost suspendat, astfel că, după încetarea acestei suspendări, la data de 1 ianuarie 2006 prescripţia şi-a reluat cursul de 3 ani.
În concluzie, instanţa de fond, în mod legal, a respins cele două excepţii invocate de pârâţi, acest motiv de recurs fiind nefondat.
Referitor la motivul de recurs ce vizează fondul cauzei, Înalta Curte constată că argumentele critice aduse hotărârii instanţei de fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, şi nu fac decât să prezinte perioadele de timp şi actele normative prin care acest drept a fost suspendat.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstitutionale.
Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementările date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că prima de vacanţă i se cuvine reclamantei, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi, în mod corect, a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanţii, membrii ai Sindicatului Finanţelor Publice Ilfov au dreptul la primă de concediu.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Înalta Curte constată că este tardiv formulat.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea 262/2007, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Cum din actele dosarului rezultă că sentinţa atacată i-a fost comunicată recurentului-pârât Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse la data de 28 decembrie 2007, conform dovezii aflate la fila 60 dosar fond, iar recursul a fost declarat la data de 15 ianuarie 2008, cu depăşirea termenului legal, rezultă că acesta este tardiv.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi D.G.F.P. Ilfov, împotriva sentinţei civile nr. 2427 din 10 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Respinge recursul declarat de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca tardiv formulat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2145/2008. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2278/2008. Contencios → |
|---|
