ICCJ. Decizia nr. 292/2008. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASATIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 292/2008
Dosar nr. 6909/1/2007
Şedinţa publică de la 25 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 3181/2005 la Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul S.S. a chemat în judecată Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Apel Bucureşti, solicitând obligarea pârâţilor:
1. să respecte prevederile legale privind înregistrarea petiţiilor şi a cererilor de informaţii de interes public şi să transmită autorilor, numărul de înregistrare;
2. să includă, în clar, numele, prenumele şi funcţia persoanelor care semnează lucrările care părăsesc instituţia;
3. să menţioneze în cazul răspunsului la un înscris care are număr de înregistrare şi dată a emiterii, data şi numărul acestuia;
4. să stabilească sub incidenţa cărei legi intră analizarea punctelor II.4 şi II.5 din petiţia reclamantului din 31 august 2005 şi să procedeze la soluţionarea plângerii la nivelul Curţii de Apel Bucureşti sau al Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit legii aplicabile;
5. obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, să folosească un sistem clasic de înregistrare a lucrărilor, prin registratura generală şi prin registraturile compartimentelor de lucru, cronologic, în fiecare an.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că pârâţii refuză să-i comunice numărul de înregistrare al înscrisurilor transmise/primite prin poşta electronică, precum şi celelalte elemente arătate în cerere. Cât priveşte petiţia sa din 31 august 2005, cele două instituţii publice pârâte trebuie să stabilească sub incidenţa cărei legi intră punctele menţionate şi să le soluţioneze.
Prin sentinţa nr. 1918 din 22 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând că cererile cuprinse la pct. 1, 2, 3 şi 5 din acţiune vizează solicitări cu caracter general, privind activitatea instituţiilor pârâte, care exced obiectului de reglementare al Legii nr. 554/2004.
Petitul cererii enunţate la pct. 4 vizează o petiţie adresată pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii la care acesta a răspuns cu adresa din 20 septembrie 2005, reclamantul neurmând însă, faţă de răspunsul primit, procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri prin decizia nr. 1592 din 04 iunie 2006. Recursul a fost admis, a fost casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre soluţionare Curţii de Apel Ploieşti.
Prin sentinţa nr. 221 din 07 noiembrie 2006, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâta Curtea de Apel Bucureşti şi a respins ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ, formulată de reclamant.
În recursul declarat de reclamantul S.S. împotriva acestei sentinţe, criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie, recurentul a arătat că a îndeplinit procedura prealabilă, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul Curţii de Apel Bucureşti. A arătat că şi obiectul capetelor de cerere din acţiunea sa sunt reglementate potrivit art. 6 din O.G. nr. 27/2002 şi H.G. nr. 123/2002, fiind deci îndeplinite cerinţele art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1578 din 15 martie 2007 a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că Legea nr. 554/2004 prevede expres în art. 7 situaţiile în care este necesară plângerea prealabilă, în speţă fiind atacat un act administrativ unilateral, cu caracter individual, caz în care nu trebuie formulată plângerea prealabilă.
Rejudecând cauza în fond, după casare, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 94 din 18 iunie 2007 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul S.S. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de Apel Bucureşti.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut, faţă de capetele de cerere 1, 2, 3 şi 5, că, deşi acestea reprezintă interes practic pentru reclamant, fiind întemeiate din punct de vedere legal şi al relaţiilor interumane, reprezintă probleme de principiu, iar nu respectarea dispoziţiilor legale într-o situaţie concretă individuală.
Faţă de capătul 4 din cerere s-a reţinut că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns cererii reclamantului, iar faţă de pârâta Curtea de Apel Bucureşti, întrucât aceasta a contestat primirea petiţiei din 31 august 2005, iar reclamantul nu a făcut dovada înregistrării acestui înscris la Curtea de Apel Bucureşti, Curtea a stabilit că această pârâtă nu are nicio culpă asupra modului de soluţionare a petiţiei.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termenul legal, de către reclamant, care a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la altă Curte de apel pentru legală soluţionare pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Recurentul critică hotărârea pentru greşita respingere ca neîntemeiată a capetelor de cerere 1, 3 şi 5 întrucât „problema de principiu” cu care a sesizat instanţa de judecată este nerespectarea legii.
Cu privire la cererea având ca temei juridic art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, judecătorul fondului a refuzat să judece acţiunea, fiind blocat accesul la un drept legal, respectiv de a chema în judecată funcţionarul public.
Recurentul a mai solicitat aplicarea art. 148 şi art. 242 alin. ultim C. proc. civ., a art. 1091 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a art. 128 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor, aprobat prin hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivele invocate în recurs, reiau solicitările din acţiunea de fond, nefiind critici în sensul art. 3041 C. proc. civ., ci consideraţii cu caracter personal care nu pot fi reţinute de instanţă ca motive de recurs.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Instanţa de fond a interpretat corect raportul juridic dedus judecăţii, constatând că în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, pretenţiile reclamantului sunt neîntemeiate.
Obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenţia concretă a reclamantului trebuie să fie determinat sau determinabil, întrucât în faţa instanţei se rezolvă o neînţelegere concretă.
Recurentul, deşi invocă nelegalitatea hotărârii recurate, nu arată nici în recurs care ar fi pretenţia concretă faţă de pârâţii chemaţi în judecată iar invocarea generică a pevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a constitui o critică care ar conduce la casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare la o altă Curte de apel aşa cum s-a solicitat de recurent, în condiţiile art. 313 C. proc. civ.
În cadrul unei acţiuni în contencios administrativ, recunoaşterea sau realizarea unui drept ori a unui interes legitim vătămat este condiţionat de existenţa unui act administrativ nelegal, tipic sau asimilat.
Or, în cauza de faţă instanţa de fond a reţinut corect, că nu a existat un refuz nejustificat al autorităţilor publice în sensul art. 2 alin. (1) lit. h). din Legea nr. 554/2004, iar reclamantul nu a arătat care este neînţelegerea concretă, aplicabilă situaţiei individuale pentru care a chemat pârâţii în judecată.
Mai mult, s-a constatat că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns cererii reclamantului, iar în ceea ce priveşte pârâta Curtea de Apel Bucureşti, aceasta nu are nicio culpă privind modul de soluţionare a cererilor formulate de reclamant de către Consiliul Superior al Magistraturii.
Recurentul, deşi a formulat recurs, nu a arătat dacă sub acest aspect cererea de chemare în judecată are un obiect determinat faţă de această pârâtă.
Cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată pentru motivele arătate în sentinţa recurată, astfel că reclamantului nu i s-a îngrădit accesul liber la justiţie aşa cum a arătat în cererea de recurs.
Critica privind nelegalitatea în privinţa aplicării art. 16 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, este de asemenea nefondată.
Persoana care se încadrează în ipoteza prevăzută de acest text de lege se află într-o situaţie specială, respectiv cea de funcţionar public, care se află în exercitarea atribuţiilor profesionale ale funcţionatului, astfel că stabilirea răspunderii sale şi obligarea la plata despăgubirilor în solidar cu autoritate publică este strâns legată de examinarea legalităţii actului administrativ.
Cum cererea reclamantului faţă de autorităţile pârâte a fost respinsă ca neîntemeiată, criticile privind greşita aplicare a art. 16 din Legea contenciosului administrativ, respectiv introducerea în cauză a funcţionarului şi răspunderea sa alături de autoritatea publică, sunt de asemenea neîntemeiate.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.S. împotriva sentinţei nr. 94 din 18 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 287/2008. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 296/2008. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
