ICCJ. Decizia nr. 297/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 297/2008
Dosar nr. 3752/2/2007
Şedinţa publică de la 25 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată sub nr. 3752/2 din 24 mai 2007, reclamanţii R.A., S.M., N.A.S. şi D.C.S. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2001-2006, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului, până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că sunt beneficiari ai dreptului la primele de vacanţă, conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, însă până în prezent nu au beneficiat de aceste sume, deoarece s-a dispus suspendarea dispoziţiilor prin O.U.G. nr. 33/2001 şi ulterior prin legile bugetului de stat, până în 2006, când suspendarea dreptului şi-a încetat aplicabilitatea. Reclamanţii au mai arătat că suspendarea dreptului este neconstituţională, întrucât exerciţiul unor drepturi nu poate fi restrâns decât în anumite condiţii limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1718 din 19 iunie 2007 a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată. A admis acţiunea formulată de reclamanţii R.A., S.M., N.A.S. şi D.C.S. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale. A obligat pârâtul la plata contravalorii primei de concediu aferentă perioadei 2001-2006, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
În motivarea soluţiei s-a reţinut că reclamanţii au făcut dovada calităţii de funcţionari publici, desfăşurându-şi activitatea în cadrul instituţiei pârâte pe perioade diferite, în decursul anilor 2001-2006 şi că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. S-a reţinut de asemenea că, nu se poate contesta existenţa dreptului pentru perioada în care aplicarea prevederilor a fost suspendată, deoarece s-ar încălca prevederile art. 53 din Constituţia României, precum şi principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate; că dreptul la acţiune se naşte în momentul încetării perioadei de suspendare, prescripţia invocată de pârât nefiind întemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, susţinând că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât acţiunea este prescrisă prin trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958; că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, deoarece nu a avut în vedere faptul că prin legile bugetului de stat pentru anii 2001-2006, dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost suspendate.
Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001-2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, cât timp nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu a existat în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Totodată, Curtea constată că dreptul la acţiune se naşte din momentul încetării perioadei de suspendare impusă prin acte normative, astfel că excepţia prescripţiei invocată la fond şi în motivele de recurs, nu este întemeiată cum, de altfel, în mod corect a reţinut instanţa de fond.
Prin urmare, întrucât sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a, coroborate cu cele ale art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei civile nr. 1718 din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 296/2008. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 300/2008. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
