ICCJ. Decizia nr. 3558/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3558/2008
Dosar nr. 6888/2/2007
Şedinţa publică din 17 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 2 octombrie 2007 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul P.D.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi M.E.F., obligarea acestora la plata primei de concediu pe anii 2001 - 2004 actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, cu obligarea celui de-al doilea pârât de a aloca fondurile necesare plăţii acestor drepturi.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că este funcţionar public în cadrul pârâtei, iar potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Ulterior, printr-o serie de ordonanţe de urgenţă, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, însă deoarece suspendările succesive şi-au încetat aplicabilitatea, reclamantul a susţinut că este îndreptăţit la plata primei de vacanţă, însăşi suspendarea fiind neconstituţională şi nelegală, în raport de dispoziţiile art. 38 C. muncii precum şi art. 53 alin. (1) şi (2) (art. 49 din vechea redactare) din Constituţia României din care rezultă că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă o dată câştigat nu poate fi anulat.
În ceea ce priveşte obligarea M.E.F. să aloce sumele necesare plăţii acestor drepturi, reclamantul a arătat că acest capăt de cerere este întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice care prevăd obligaţia acestui pârât de a aloca fondurile necesare plăţii sumelor cuvenite reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr. 3353 din 18 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul P.D.C. în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Conturi a României şi M.E.F.
A obligat pârâţii la plata către reclamant a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente anilor 2001 - 2004, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
A obligat pârâtul M.E.F. să aloce fondurile necesare plăţii sumelor cuvenite reclamantului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut faptul că reclamantul este angajat al pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de funcţionar public, având dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2003 – 2005, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând însăşi înlăturarea dreptului.
În ceea ce priveşte obligarea M.E.F. să aloce fondurile necesare plăţii sumelor cuvenite reclamantului, instanţa de fond a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 500/2002.
Împotriva sentinţei civile sus menţionate a declarat recurs M.E.F.
În motivarea recursului a fost invocată, în primul rând, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.F. S-a motivat, în esenţă, că între reclamant şi recurent nu există niciun fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituţiei respective, care gestionează bugetul de stat, fapt ce nu îi conferă dreptul de a încălca legea finanţelor publice, prin alocări de fonduri din diverse capitole bugetare.
S-a precizat faptul că pretenţiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator, în speţă de către Curtea de Conturi, care are şi calitatea de ordonator principal de credite.
Recursul declarat de M.E.F. este întemeiat în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a instituţiei respective, pe fondul cauzei sentinţa atacată cu recurs fiind temeinică şi legală.
Instanţa de fond s-a pronunţat fără a reţine lipsa calităţii procesuale pasive a M.E.F., între acest pârât şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii neexistând identitate, în lipsa unor raporturi de serviciu între această autoritate şi reclamant. Numai existenţa unor astfel de raporturi juridice poate justifica legitimitatea procesuală pasivă în cauză a unei autorităţi sau instituţii publice, având în vedere că dreptul la prima de concediu – ce constituie obiectul acţiunii în speţa de faţă – este un drept de natură salarială.
Între reclamant şi M.E.F. nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituţiei respective.
Raporturile de muncă sunt între reclamant, pe de o parte şi instituţia în care îşi desfăşoară activitatea, pe de altă parte, Curtea de Conturi fiind ordonatorul principal de credite în acest caz.
Pretenţiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite (principal, secundar şi terţiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.
Pârâtul care urmează să facă plata trebuie să reţină şi să vireze contribuţiile obligatorii către bugetul de stat.
Aşadar, calitatea de ordonator principal de credite, în speţă, o are Curtea de Conturi, instituţie cu personalitate juridică şi cu buget propriu, aprobat prin legea bugetului de stat.
M.E.F. are atribuţii în elaborarea bugetului de stat, în funcţie de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesităţile estimate pentru anul respectiv şi în principal ţinând cont de priorităţile stabilite de Guvern.
M.E.F. nu poate avea calitate de parte în proces, deoarece nu există un raport juridic legal sau convenţional de garanţie a sumelor ce reprezintă primele de vacanţă, ministerul neavând obligaţia să garanteze plata acestor sume în contextul în care reclamantul nu este salariatul său şi deci nu există un raport juridic legat de sumele respective.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut în mod întemeiat că suspendarea exerciţiului dreptului de a primi prima de concediu nu echivalează cu stingerea/înlăturarea dreptului, ci are ca efect doar imposibilitatea realizării acestui drept în intervalul de timp pentru care exerciţiul dreptului la prima de concediu a fost suspendat.
Pentru motivele arătate, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va fi admis recursul şi modificată sentinţa atacată, în parte, în sensul respingerii acţiunii reclamantului faţă de pârâtul M.E.F., pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, ca fiind temeinice şi legale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 3353 din 18 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.E.F. şi respinge acţiunea reclamantului faţă de acesta.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3555/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 3560/2008. Contencios → |
|---|
