ICCJ. Decizia nr. 3555/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3555/2008
Dosar nr. 5585/2/2007
Şedinţa publică din 17 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamantul T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A. şi D.G.P.M.B., obligarea acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004 - 2006 şi a sporului de fidelitate de până la 20% din salariul de bază pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă că îndeplineşte funcţia de poliţist, iar potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Aplicarea acestor dispoziţii legale a fost suspendată succesiv, prin legile bugetului de stat din 2003 până în 2005.
Reclamantul a mai arătat că nu i-au fost acordate în anul 2005 drepturile salariale reprezentând sporul de fidelitate, prevăzut de dispoziţiile art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamantul a susţinut că suspendarea continuă a exerciţiului unui drept legal contravine normelor legislaţiei muncii ca şi a normelor constituţionale.
Pârâtul M.I.R.A. a formulat întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a M.E.F., solicitând respingerea cererii formulate de reclamant ca neîntemeiată.
De asemenea, pârâta D.G.P.M.B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, cu menţiunea că neacordarea primei de concediu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în acel moment.
Prin sentinţa civilă nr. 50 din 9 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea de chemare în garanţie a M.E.F., precum şi acţiunea reclamantului Ţ.C. şi a obligat pârâţii la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu pe perioada 2004 - 2006 şi sporul de fidelitate pe perioada ianuarie - decembrie 2005, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor „la plecarea în concediul de odihnă, poliţistul primeşte o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, cu modificările şi completările ulterioare „pentru activitatea desfăşurată în instituţiile din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, în calitate de militar, poliţist, funcţionar public şi personal contractual, poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază".
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul M.I.R.A. faţă de M.E.F., Curtea a apreciat-o ca fiind întemeiată admiţând-o, în cauză fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., având în vedere şi atribuţiile de gestionare a bugetului de stat în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 208/2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul - chemat în garanţie M.E.F. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că tocmai pronunţarea unei hotărâri prin care M.E.F. să fie obligat la alocarea fondurilor către M.I.R.A. ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară şi totodată ar pune instituţia în imposibilitatea executării acestei hotărâri.
Se mai susţine faptul că între reclamant si M.E.F. nu există niciun fel de raporturi legale sau contractuale, care să justifice chemarea în judecată a instituţiei în calitate de pârât.
Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte şi instituţia în care îşi desfăşoară activitatea pe de altă parte, M.I.R.A. fiind ordonatorul principal de credite pentru acesta.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie a M.E.F., se va reţine, de asemenea, că în mod greşit a fost admisă aceasta de către instanţa de fond.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite au obligaţia ca, până la data de 15 iulie a fiecărui an, să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „M.E.F. examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
De asemenea, conform art. 6 din acest act normativ poliţiştilor li se acordă un spor de fidelitate de până la 20% din salariul de bază.
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În consecinţă recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 50 din 9 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a M.E.F.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3553/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 3558/2008. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
