ICCJ. Decizia nr. 3751/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3751/2008
Dosar nr. 3270/3/2007
Şedinţa publică din 29 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin declinare de la Tribunalul Bucureşti, reclamantul A.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A., I.G.P.R. şi D.G.P.M.B. şi chematul în garanţie M.E.F. obligarea, în solidar, a acestora la plata drepturilor salariale reprezentând prime de concediu pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.
Reclamantul a mai solicitat obligarea M.E.F. la alocarea fondurilor necesare pentru efectuarea plăţii acestor drepturi salariale.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că îndeplineşte funcţia de poliţist, având calitatea de funcţionar public civil cu statut special, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, ofiţer în cadrul M.I.R.A. din anul 1998, iar potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din OG nr. 38/2003, privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor avea dreptul la plecarea în concediul de odihnă la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Contrar acestor dispoziţii legale, reclamantul a arătat că în perioada 2004 - 2006 nu a beneficiat de plata acestor drepturi, întrucât printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestora, deşi acest drept subzistă şi în prezent, textul care îl prevede nefiind abrogat.
Reclamantul a susţinut că suspendarea continuă a exerciţiului unui drept legal contravine normelor legislaţiei muncii ca şi a normelor constituţionale invocând în acest sens dispoziţiile art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 28 alin. (1) lit. e) şi art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, art. 6 şi art. 37 alin. (2) teza întâi din OG nr. 38/2003, art. 56 şi art. 64 din Legea nr. 24/2000, Ordinul M.A.I. nr. 132/2004, Legea nr. 188/1999, republicată, Legea nr. 500/2002.
Pârâţii prin întâmpinare au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2568 din 23 octombrie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului A.I. şi cererea de chemare în garanţie a M.E.F. formulată de M.I.R.A., a obligat pârâţii M.I.R.A. şi D.G.P.M.B. la plata drepturilor băneşti reprezentând prime de vacanţă pentru anii 2004 - 2006, actualizate cu rata inflaţiei şi, totodată, a obligat chematul în garanţie M.E.F. la alocarea fondurilor necesare efectuării plăţii drepturilor salariale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) teza întâi din OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor „la plecarea în concediul de odihnă, poliţistul primeşte o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Instanţa de fond a mai avut în vedere şi dispoziţiile Deciziei nr. 12/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a M.E.F., instanţa de fond a apreciat că acesta are calitate procesuală dar nu ca obligat principal şi solidar cu instituţia la care funcţionează poliţistul.
Instanţa de fond a avut în vedere faptul că, potrivit Legii nr. 500/2002, pârâtul principal nu ar putea să plătească sumele la care este obligat prin sentinţă dacă nu i se alocă fonduri necesare pentru efectuarea acestor plăţi. Soluţia contrară ar pune instituţiile pârâte în imposibilitate să execute sentinţa în măsura în care, la elaborarea bugetului, nu s-ar ţine seama de datoriile salariale restante.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul - chemat în garanţie M.E.F. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul, în dezvoltarea motivelor de recurs, susţine că tocmai pronunţarea unei hotărâri prin care M.E.F. să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Internelor ar duce la nesocotirea Legii nr. 500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară şi totodată ar pune instituţia în imposibilitatea executării acestei hotărâri.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 500/2002, "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exerciţiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleaşi proceduri ca şi legilor anuale iniţiale, cu excepţia termenelor din calendarul bugetar iar responsabilitatea instituţiei se limitează la faza de proiect bugetar".
Se mai susţine faptul că între reclamant si M.E.F. nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a instituţiei în calitate de pârât.
Raporturile de muncă sunt între reclamant pe de o parte şi instituţiile în care îşi desfăşoară activitatea pe de altă parte, Ministerul Internelor fiind ordonatorul principal de credite pentru acesta, de altfel singura instituţie care îşi elaborează propriul proiect de buget.
Pretenţiile reclamantului solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, salariale, care nu pot fi plătite decât de către angajator.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a admis cererea de chemare în garanţie a M.E.F.
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire".
Or, în cauză, între autoritatea chemată în garanţie şi autorităţile pârâte nu există un raport juridic obligaţional, atribuţiile în materia bugetului de stat, stabilite în sarcina M.E.F. de art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, neputând constitui fundamentul unui asemenea raport.
Mai mult decât atât, conform art. 34 din actul normativ sus menţionat, „Ordonatorii principali de credite (cum sunt şi autorităţile pârâte - n.r.) au obligaţia ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la M.E.F. propunerile pentru proiectul de buget şi anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, şi estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate" [alin. (1)] iar „M.E.F. examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergenţă hotărăşte Guvernul".
Înalta Curte va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".
Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2005, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Astfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
În consecinţă recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 3154 din 5 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de chemare în garanţie a M.E.F.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3748/2008. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 3754/2008. Contencios → |
|---|
