ICCJ. Decizia nr. 3892/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3892
Dosar nr. 3033/1/200.
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2008
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Bucureşti, anularea deciziei nr. 222 din 6 decembrie 2005 emisă de A.N.A.F. şi a deciziei de impunere nr. 115 din 22 iunie 2005 şi a procesului-verbal nr. 79495 din 22 mai 2005 întocmite de D.G.F.P.M.B.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal nr. 79495 din 22 mai 2005 întocmit de D.G.F.P. M.B. au fost stabilite în sarcina societăţii, debite faţă de bugetul general consolidat, în cuantum total de 2.806.425, 52 lei. În baza procesului-verbal menţionat s-a emis Decizia de impunere nr. 115 din 22 iunie 2005, împotriva căreia reclamanta a formulat contestaţie, în cadrul procedurii fiscale prealabile, la A.N.A.F.
Prin Decizia nr. 222 din 6 decembrie 2005, A.N.A.F. a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei, în temeiul dispoziţiilor art. 184 alin. (1) lit. a) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, având în vedere că, în opinia organului fiscal existau indiciile săvârşirii unei infracţiuni susceptibilă să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urma să se dea în cadrul procedurii administrative.
Prin sentinţa civilă nr. 2787 din 7 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta D.G.F.P. Bucureşti, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC S. SA şi a dispus anularea Deciziei nr. 222 din 6 decembrie 2006 emisă de A.N.A.F, respingând capătul de cerere privind anularea deciziei de impunere nr. 115 din 22 iunie 2005 şi a procesului-verbal nr. 79495 din 22 mai 2005 întocmite de D.G.F.P. M.B. ca prematur formulat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că organele de control nu au constatat, cu ocazia verificărilor efectuate la contribuabil, existenţa unor indicii privitoare la săvârşirea de infracţiuni şi nu au sesizat organele penale. A mai reţinut că nu există nici o dovadă că în situaţia în care s-ar constata săvârşirea vreunei infracţiuni, aceasta ar avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
A concluzionat instanţa de fond în sensul că suspendarea soluţionării contestaţiei, în raport de obligativitatea procedurii prealabile şi de cuantumul debitelor stabilite în sarcina societăţii, reprezintă o îngrădire a dreptului de acces la justiţie a societăţii reclamante.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul următoarelor motive, pe care le vom arăta în continuare:
1. Prin recursurile declarate, atât A.N.A.F. şi D.G.F.P. Bucureşti au invocat ca motiv comun de recurs pe cel prevăzut de dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii. Ambele recurente-pârâte susţin, în esenţă, că în mod corect organul de soluţionare a contestaţiei administrative a dispus suspendarea, în temeiul dispoziţiilor art. 184 alin. (1) C. proCod Fiscal, având în vedere existenţa dosarului de cercetare penală nr. 430/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind pe învinuitul R.Ş., asociat al societăţii reclamante. Se mai arată că instanţa de fond a procedat greşit la obligarea autorităţii pârâte A.N.A.F. la soluţionarea contestaţiei, încălcând dispoziţiile art. 184 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal dar şi regula, conform căreia prioritatea de soluţionare a cauzei aparţine organelor de urmărire judiciare penale care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptei ce atrage plata la bugetul statului a obligaţiilor datorate.
2. Recurenta-pârâtă A.N.A.F. a invocat şi un al doilea motiv de recurs şi anume, cel prevăzut de dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că a obligat A.N.A.F. să soluţioneze contestaţia pe cale administrativă formulată de societate, deşi reclamanta nu solicitase acest lucru, prin cererea precizatoare cerând doar anularea deciziei nr. 222 din 6 decembrie 2005.
Recursurile sunt nefondate.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.
1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proCod Fiscal, invocat de ambele recurente-pârâte, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a respectat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente cauzei, respectiv pe cele ale art. 184 alin. (1) lit. a.
În prezent art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal
Astfel, ca situaţie de fapt, Înalta Curte reţine că inspecţia fiscală efectuată la SC S. SA şi în urma căreia s-au emis actele administrative fiscale contestate, a fost solicitată organelor fiscale competente de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, prin adresa nr. 13428 din 18 iunie 2004 ( fila nr. 58 dosar fond). Ulterior, după emiterea deciziei de impunere fiscală, A.N.A.F., învestită cu soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă împotriva actelor de control, a suspendat soluţionarea acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 184 alin. (1) lit. a) apreciind că infracţiunile pentru care s-a dispus efectuarea cercetării penale au influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a se da pe latura fiscală.
În drept, Înalta Curte reţine că textul legal menţionat mai sus prevede că organul fiscal competent cu soluţionarea contestaţiei administrative „poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:
a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă".
Din actele dosarului rezultă că, în speţa dedusă judecăţii, situaţia este inversă, în sensul că organele de cercetare penală au sesizat organele fiscale să realizeze un control, în vederea strângerii de probe necesare soluţionării dosarului penal nr. 430/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, organele fiscale aveau obligaţia să finalizeze controlul fiscal, printr-un act administrativ fiscal definitiv, deoarece doar într-o astfel de formă ar fi fost util organelor de urmărire penală.
Cum însă împotriva procesului-verbal de control fiscal există o cale de atac, materializată prin contestaţia administrativă depusă la A.N.A.F., acesta nu este definitiv şi nu poate fundamenta nici o soluţie pe latura penală, atâta vreme cât contestaţia nu este soluţionată.
Pe de altă parte, din conţinutul procesului-verbal nr. 79495 din 22 mai 2005, nu rezultă că prin controlul fiscal s-a constatat existenţa indiciilor unei infracţiuni care ar putea avea o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă.
Totodată, se constată că nici adresa Parchetului expediată către organele fiscale nu menţionează existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, pentru a ne afla în ipoteza textului legal, prin acest act, indicându-se doar obiectivele de control, la care organele fiscale trebuiau să răspundă.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 184 alin. (1) lit. a) [în prezent art. 214 alin. (1) lit. a) C. proCod Fiscal], rezultă că acestea permit sesizarea organelor penale, înainte ca actele emise în baza controlului fiscal să fie definitive, însă, într-o asemenea situaţie, aceste acte nu au valoare probatorie prin ele însele, ci au doar valoarea de acte de sesizare. Or, în speţă, organele de urmărire penală nu au solicitat un act de sesizare (întrucât ele erau deja sesizate) şi, doar probe necesare soluţionării dosarului de cercetare penală.
Susţinerea recurentelor-pârâte în sensul că art. 184 alin. (1) lit. a) reprezintă o aplicaţie a principiului „penalul ţine în loc civilul", iar instanţa de fond trebuia să ţină cont de aceasta, nu poate fi primită ca apărare faţă de pretenţiile societăţii reclamante, deoarece nici autorităţile fiscale recurente nu au înţeles să îl respecte, emiţând Decizia de impunere fiscală prin care au stabilit care sunt datoriile suplimentare ale reclamantei la bugetul de stat, trecând la executare ei, ignorând faptul că în privinţa aceloraşi fapte generatoare de datorii fiscale era în derulare o anchetă penală.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că nici condiţia existenţei unei „înrâuriri hotărâtoare" nu rezultă cu evidenţă, atâta vreme cât obiectul cercetării penale îl vizează doar pe unul dintre acţionarii şi fost administrator al SC S. SA, domnul R.Ş., eventuala condamnare acestuia neputând duce la dezlegarea tuturor aspectelor de natură fiscală constatate în urma controlului efectuat şi materializate în procesul-verbal de inspecţie fiscală.
În concluzie, Înalta Curte constată că atâta timp cât în cursul unei cercetări penale s-a dispus şi s-a realizat un control fiscal, emiţându-se şi o decizie de impunere, organele administrative nu mai au posibilitatea să suspende procedura de soluţionare a contestaţiei, fiind obligate să o finalizeze, astfel încât să existe un act administrativ fiscal definitiv, care să poată avea o valoare probatorie în cadrul lucrării penale, soluţia instanţei de fond fiind corectă şi legală.
2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 invocat de recurenta-pârâtă A.N.A.F., Înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat, argumentele prezentate în susţinerea lui neîncadrându-se în situaţia prevăzută de textul legal menţionat, respectiv, instanţa de fond „a acordat ceea ce nu s-a cerut". Astfel, faptul că prin sentinţa pronunţată, s-a dispus şi obligarea pârâtei A.N.A.F. să soluţioneze contestaţia nu reprezintă „plus petita", instanţa de fond indicând doar modalitatea practică de punere în executare a soluţiei de anulare a deciziei nr. 222 din 6 decembrie 2005, dând eficienţă juridică şi practică acesteia, anularea măsurii suspendării soluţionării contestaţiei administrative având ca efect direct, reluarea procedurii administrative de analizare a contestaţiei.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, apreciază că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, este legală şi temeinică, urmând a respinge recursurile declarate ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de A.N.A.F. şi D.G.F.P. Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 2787 din 7 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3886/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3961/2008. Contencios → |
|---|
