ICCJ. Decizia nr. 4224/2008. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 92/CA/2008-P.I. din 26 mai 2008, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamanților B.N. și B.I., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, a dispus anularea hotărârilor nr. 10213 din 17 mai 2007 și nr. 10211 din 17 mai 2007 emise de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamanților calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:
Din probatoriul administrat, extrasele nr. C/727 și nr. C/725 din 12 august 2004 emise de Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Bihor și declarațiile martorilor M.M. și B.F., rezultă că reclamanții s-au refugiat împreună cu părinții lor din localitatea Topa de Criș în localitatea Zece Hotare în perioada martie 1941-martie 1945. Față de împrejurarea că în dosarul nr. 595/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Aleșd s-a constatat că M.M. și B.F. au declarat în mod nereal în dosarele depuse în temeiul O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, instanța a procedat la audierea martorilor T.F. și D.F. care au confirmat refugiul familiei reclamanților datorită persecuțiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu, reținând și faptul că surorilor reclamanților le-a fost recunoscută calitatea de refugiat cu acordarea drepturilor reparatorii conform ordonanței.
împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor susține, în esență, că reclamanții nu au făcut dovada persecuțiilor din motive etnice suferite în localitatea de domiciliu și nici dovada refugiului, întrucât în privința martorilor M.M. și B.F. s-a constatat, prin ordonanță a procurorului, că au declarat în mod nereal în dosarele de refugiați depuse de alte persoane și că în fișa de refugiat nr. 4395 eliberată de Arhivele Naționale este menționat doar numele de B.N., fără alte date de identificare și cu mențiunea că a fost înregistrată anterior datei de 18 mai 1942.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, "beneficiază de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice", fiind "refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 "dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar "în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori."
Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 61din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Față de aceste dispoziții legale, în raport cu probatoriul administrat de instanța de fond, este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada refugiului. Sub acest aspect, se constată că în raport cu datele menționate în fișa de refugiat nr. 4395 înregistrată anterior datei de 18 mai 1942 eliberată de Arhivele Naționale (fila 23 la dosarul de fond) care se coroborează cu declarațiile date în fața instanței de martorii T.F. și D.F., Curtea de apel întemeiat a reținut că reclamanții au făcut dovada persecuțiilor din motive etnice care au determinat refugiul familiei din localitatea de domiciliu Topa de Criș în localitatea Zece Hotare în perioada martie 1941-martie 1945.
Or, înalta Curte reține că intimații-reclamanți au efectuat diligentele necesare și chiar au obținut acte oficiale eliberate de Arhivele Naționale, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, care se coroborează cu declarațiile martorilor prin care se poate face dovada persecuției etnice, conform prevederilor art. 4 alin. (2) din aceleași Norme.
Este neîntemeiată critica din recurs referitoare la faptul că martorii M.M. și B.F., întrucât Curtea de apel nu s-a pronunțat în considerarea declarațiilor date de aceste persoane, ci având în vedere declarațiile martorilor T.F. și D.F. Or, conform dispozițiilor art. 129 alin. (4)-(6) și art. 193 C. proc. civ., cu respectarea principiului audierii nemijlocite de către instanță a martorilor, precum și în considerarea art. 4 alin. (2) din Normele aprobate prin H.G. nr. 127/2002, Curtea de apel a procedat la audierea celor doi martori care au confirmat refugiul reclamanților și al familiei acestora din localitatea Topa de Criș în localitatea Zece Hotare din cauza persecuțiilor din motive etnice.
De altfel, este întemeiată aprecierea Curții de apel în raport cu împrejurarea că surorilor intimaților-reclamanți le-a fost recunoscută calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, întrucât dacă membrii unei familii s-au aflat în aceeași situație nu se poate reține un tratament juridic reparatoriu diferențiat între aceștia.
Pentru aceste considerente, înalta Curte reține că instanța de fond a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, în acord cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor aprobate prin H.G. nr. 127/2002.
Față de cele arătate, înalta Curte constată că sentința civilă atacată este legală și temeinică, astfel că, potrivit art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3835/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3149/2008. Contencios → |
|---|
