ICCJ. Decizia nr. 4830/2008. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4830/2008
Dosar nr. 369/2/200.
Şedinţa publică din 18 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17 ianuarie 2008, astfel cum a fost completată ulterior, reclamantul S.C. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului solicitând anularea a trei adrese emise de aceştia, respectiv nr. E1167 din 27 iunie 2007 şi nr. E 5368 din 28 decembrie 2007 emise de primul pârât şi nr. 76555 din 7 noiembrie 2007 de cel de-al doilea, precum şi obligarea pârâţilor să emită un act prin care să recunoască Acordul încheiat între România şi Republica Zair şi drepturile de asigurări sociale ce i se cuvin.
În motivare, reclamantul a arătat că în perioada anilor 1974-1978 a lucrat ca profesor în Republica Zair, plătind contribuţia datorată la fondul de pensii în baza art. 3 din Decretul nr. 233/1974.
Prin adresele a căror anulare o solicită autorităţile pârâte refuză să recunoască şi să-i comunice acordul încheiat între cele două state, în baza căruia şi-a desfăşurat activitatea în străinătate şi, în plus, prin adresa nr. E 1167 din 27 iunie 2007 pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse îi comunică faptul că perioada în discuţie nu constituie stagiu de cotizare.
Prin sentinţa civilă nr. 1157 din 9 aprilie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, precum şi acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia invocată este neîntemeiată deoarece acţiunea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2961 din 21 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a avut un alt obiect.
Cele trei adrese indicate de reclamant în petitul cererii de chemare în judecată reprezintă acte administrative asimilate, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, curtea de apel considerând că răspunsurile autorităţilor nu pot fi însă calificate ca fiind refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada existenţei acordului între cele două guverne ori a vreunui protocol (contract) încheiat între partea română şi cea străină în domeniul învăţământului.
Într-un considerent distinct instanţa de fond a reţinut că reclamantul a lucrat legal în Republica Zair, în baza contractului încheiat cu ministerul de resort al acestei ţări şi a dispoziţiilor Inspectoratului Şcolar al judeţului Buzău menţionate în cartea de muncă, iar aceste împrejurări nu au fost infirmate de autorităţile pârâte.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul S.C., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile Decretului nr. 233/1974, sub imperiul căruia şi-a desfăşurat activitatea în Republica Zair, ale Decretului nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ale art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 19/2000, precum şi ale art. 20 şi art. 22 din Constituţia României.
Arată că în baza Contractului de Asistenţă tehnică Guvernamentală, încheiat între guvernul român şi cel zairez, în perioada 1974-1978, împreună cu un grup de profesori selectaţi de reprezentanţi ai ministerelor educaţiei din cele două ţări, şi-a desfăşurat activitatea, ca profesor, în Republica Zair. În această perioadă a plătit toate contribuţiile datorate statului român, în sumă totală de 4876 dolari SUA, aşa încât consideră nelegal refuzul intimatului Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse de a-i recunoaşte stagiul de cotizare la fondul român de pensii. Afirmă că în lipsa unui acord între cele două guverne nu ar fi fost posibilă încheierea contractului individual în străinătate, ca şi menţinerea, cu efecte depline, a contractului de muncă din ţară.
Prin întâmpinările formulate, ambii intimaţi au cerut respingerea recursului ca nefondat, reiterând argumentele curţii de apel.
În cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă în recurs conform art. 305 C. proc. civ., recurentul a depus la dosar, în copie, programele de schimburi culturale dintre România şi Republica Zair, pentru anii 1972-1974 şi 1975 – 1977, ce i-au fost comunicate de Ministerul Afacerilor Externe cu adresa nr. N-3/378 din 20 mai 2008, ca şi dovezi referitoare la plata sumei de 4876 dolari SUA (chitanţe eliberate de Ministerul Afacerilor Externe şi extras de cont din data de 10 august 1976 emis de fosta Bancă Română de Comerţ Exterior).
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a întâmpinărilor, a înscrisurilor noi administrate în recurs, precum şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Necontestat, în perioada 13 septembrie 1974-1 septembrie 1978 recurentul-reclamant şi-a desfăşurat activitatea ca profesor în Republica Zair (actuală Republica Democrată Congo), în baza contractului încheiat cu Ministerul Educaţiei Naţionale din această ţară, denumit contract de asistenţă tehnică guvernamentală, semnat la 6 septembrie 1974.
Litigiul de faţă a fost generat de împrejurarea că intimatul-pârât Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, prin actul administrativ nr. E. 1167 din 27 iunie 2007 a refuzat să-i recunoască stagiu de cotizare la sistemul public de pensii pentru intervalul de timp lucrat în străinătate, cu motivarea că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, condiţionează acest drept de încheierea a unor acorduri sau convenţii internaţionale, iar „între România şi Republica Zair nu există un astfel de acord", în condiţiile în care „Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat".
Contrar celor reţinute de instanţa de fond, care a confirmat, practic, punctul de vedere al autorităţii intimate Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Înalta Curte consideră că actul administrativ analizat este nelegal, soluţia comunicată fiind adoptată cu încălcarea principiului tempus regit actum, respectiv a actelor normative în vigoare în perioada de referinţă, dar şi cu ignorarea principiului contributivităţii pe baza căruia funcţionează sistemul public de pensii.
Este de notorietate că în perioada regimului comunist nu era posibilă munca în străinătate decât în condiţii atent supravegheate de regim.
Cadrul normativ era conferit, în principal, de Decretul nr. 223/1974 privind unele drepturi şi obligaţii ale cetăţenilor români care realizează venituri în valută, precum şi de Decretul nr. 212/1974 pentru ratificarea Pactului Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 223/1974 activitatea (inclusiv cea didactică) cetăţenilor români angajaţi în străinătate avea la bază fie „acorduri încheiate între statul român cu alte state", fie „înţelegeri şi contracte" între organizaţii din România şi organizaţii sau alţi parteneri din străinătate.
Între Guvernul RSR şi Consiliul Executiv al Republicii Zair s-a încheiat la data de 9 mai 1970, la Kinshasa, „Acordul de cooperare culturală" în scopul „promovării şi dezvoltării relaţiilor în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii". Existenţa acestui acord este atestată de documentele internaţionale comunicate de către Ministerul Afacerilor Externe recurentului-reclamant abia la data de 20 mai 2008 (filele 19-23 dosar recurs), fiind indicat explicit în preambulul „Programului de Schimburi în domeniile învăţământului, ştiinţei şi culturii între Guvernul R.S.R. şi Consiliul Executiv al Republicii Zair pentru anii 1975 -1977".
Aşa fiind, argumentul pentru care intimatul – pârât Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a refuzat să recunoască dreptul la pensie al recurentului – reclamant pentru perioada în care a muncit în străinătate, nu subzistă.
Înalta Curte consideră însă că, şi în lipsa unui asemenea acord, intimatul-pârât Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse trebuia să-i recunoască recurentului –reclamant stagiul de cotizare aferent, întrucât, pe de o parte el nu are nicio culpă pentru modul în care autorităţile comuniste reglau relaţiile internaţionale şi, pe de altă parte, demonstrase că şi-a îndeplinit toate obligaţiile care îi incumbau potrivit art. 3 din Decretul nr. 233/1974, transferând în ţară, în valută, suma totală de 4876 dolari SUA, care include şi contribuţia pentru fondul de pensii şi asigurări sociale.
De altfel, potrivit art. 2 alin. (3) din actul normativ menţionat, „perioada lucrată în străinătate se ia în calcul la stabilirea vechimii neîntrerupte în muncă, în aceeaşi unitate, precum şi ca vechime în funcţie de specialitate", iar menţiunile din carnetul de muncă (fila 13, dosar fond) sunt în acelaşi sens.
În plus, pe lângă reglementarea examinată, soluţia adoptată de Înalta Curte este conformă şi cu dispoziţiile art. 9 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ce fusese ratificat prin Decretul nr. 212/1974, deci era aplicabil în perioada în discuţie.
Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în baza art. 18 alin. (1) din aceeaşi lege a contenciosului administrativ, se va admite recursul şi se va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că se va admite în parte acţiunea, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, a cărui adresă nr. E/1167 din 27 iunie 2007 va fi anulată, cu consecinţa obligării acestuia de a emite un act administrativ prin care să recunoască reclamantului perioada 13 septembrie 1974-1 septembrie 1978, lucrată în străinătate, ca vechime în muncă şi ca stagiu de cotizare la fondul de pensii.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei, referitoare la modul de soluţionare a excepţiei de autoritate de lucru judecat şi a legalităţii celorlalte două adrese: nr. E 5368 din 28 decembrie 2007 emisă de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, respectiv nr. 76555 din 7 noiembrie 2007 emisă de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, vor fi păstrate, reţinând că prima adresă reprezintă, de fapt, răspunsul la procedura prealabilă, iar cea de-a doua nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi considerată act administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul S.C. împotriva sentinţei civile nr. 1157 din 9 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că admite în parte acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.
Anulează adresa nr. E/1167 din 27 iunie 2007 emisă de pârât.
Obligă pe pârât să emită un act administrativ, prin care să recunoască reclamantului perioada 13 septembrie 1974 – 1 septembrie 1978, lucrată în străinătate, ca vechime în muncă şi ca stagiu de cotizare la fondul de pensii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4824/2008. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4831/2008. Contencios → |
|---|
