ICCJ. Decizia nr. 4832/2008. Contencios

Decizii ICCJ 2008 (Contencios administrativ)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 4832/2008

 Dosar nr.3121/1/200.

Şedinţa publică din 22 decembrie 200.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 151 din 3 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC P. SA împotriva pârâtei Consiliul Local, Direcţia de Taxe şi Impozite a Municipiului Piatra-Neamţ, astfel cum a fost restrânsă, şi în consecinţă s-a dispus anularea în tot a deciziei nr. 23 din 8 martie 2007, a deciziei de impunere nr. 3259D din 21 decembrie 2006 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 32591D din 21 decembrie 2006, restituirea către reclamantă a sumei de 3.537.281, 57 lei , s-a luat act de renunţarea reclamantei la capătul de cerere privind despăgubirile pentru daunele cauzate şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanta a sumei de 5965 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

A arătat curtea de apel, prin motivele hotărârii pronunţate, că obligaţia fiscală stabilită în sarcina reclamantei cu titlu de preţ minim pe concesiune ce a fost calculată corespunzător suprafeţelor de teren construite la sol pentru care nu au fost prezentate acte de proprietate, de 1803, 32 mp şi, respectiv, de 10.160, 42 m.p., este nelegală, întrucât deşi potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 219/1998, abrogată prin OUG nr.34/2006 la 30 iunie 2006, redevenţa obţinută prin concesionare se face venit la bugetele locale, nerespectarea obligaţiilor contractuale atrage - potrivit dispoziţiilor art.37 din acelaşi act normativ - răspunderea contractuală a părţii în culpă. Folosirea unei suprafeţe de teren fără încheierea contractului de concesiune sau peste suprafaţa ce face obiectul contractului justifică îndreptăţirea pârâtei la valorificarea pretenţiilor sale pe calea acţiunii în justiţie, în scopul reparării daunelor pricinuite, redevenţa izvorâtă din contractul de concesiune neavând natura juridică a unei obligaţii fiscale ci a uneia contractuale.

Taxa de folosinţă teren a fost stabilită prin actele administrativ-fiscale contestate pentru suprafeţele de teren ocupate de către reclamantă fără documente de proprietate. Pârâta a indicat ca temei legal al stabilirii acestei taxe dispoziţiile hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamţ nr.194/2000, nr.185/2001, nr.240/2002, nr.232/2003, nr.189/2004 şi nr.260/ 2005, anexele acestor acte administrative indicând pentru perioada 2001-2003 preţurile de închiriere pentru diferite categorii de terenuri. Regimul juridic al acestor preţuri nu poate fi asimilat cu cel al taxelor locale, ci reprezintă numai un criteriu pentru calcularea pretenţiilor formulate prin acţiunea în justiţie, pentru repararea pagubelor cauzate prin ocuparea fără drept de terenuri din domeniul public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale, cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere al naturii juridice, taxele reprezintă plăţi achitate de către persoanele fizice şi/sau juridice pentru anumite acte sau servicii îndeplinite/prestate - la cererea şi în folosul acestora - de către anumite instituţii publice sau alte persoane asimilate acestora. Caracterizându-se prin subiect plătitor al taxei precis determinat, reprezentând o plată neechivalentă pentru actele, serviciile sau lucrările prestate şi o contribuţie stabilită în sarcina contribuabilului cu scopul de a asigura acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate cu îndeplinirea sau prestarea actelor, respectiv serviciilor solicitate, respectiv serviciilor solicitate, taxele au un regim juridic distinct căruia nu îi poate fi asimilat regimul juridic al ocupării terenului fără justificarea folosinţei sau proprietăţii. în acest din urmă caz, calea legală pentru recuperarea prejudiciilor este acţiunea în justiţie.

De altfel, s-a arătat, prin Codul fiscal intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, art.248 reglementând impozitele şi taxele locale nu menţionează şi preţul minim de concesiune ori taxa pentru lipsă folosinţă teren, iar dispoziţiile art.283 din Codul fiscal, reglementând alte taxe locale nu se referă la cele reţinute de pârâtă prin actele administrative contestate.

În acest context, s-a mai subliniat, devin irelevante în cauză obiecţiunile la raportul de expertiză administrat în cauză, obiecţiuni referitoare la întinderea suprafeţelor de teren ocupate de reclamantă la momentul redactării raportului de inspecţie fiscală.

Cât priveşte amenda contravenţională, s-a constatat de către instanţa de fond că procesul-verbal de contravenţie nr.325920 din 21 decembrie 2006, prin care a fost aplicată, a fost anulat prin sentinţa civilă nr.568 din 12 februarie 2007 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, irevocabilă prin Decizia civilă nr.263/RCA din 4 iunie 2007 a Tribunalului Neamţ. Pe de altă parte, s-a relevat că potrivit dispoziţiilor art.37, 39 alin. 1 şi 3 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, reprezintă titlu executoriu procesul-verbal neatacat sau hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea, executarea realizându-se conform prevederilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale, fără a mai fi necesară întocmirea deciziei de impunere în acest scop, care se emite în condiţiile art.83-85 din Codul de procedură fiscală.

În raport de cele mai sus arătate, prima instanţă a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost restrânsă, dispunând în consecinţă anularea în tot a deciziei nr.23 din 8 martie 2007, a deciziei de impunere 32590D din 21 decembrie 2006 şi a raportului de inspecţie fiscală 32591D din 21 decembrie 2006. In acelaşi timp, în temeiul dispoziţiilor art.117 alin.1 lit.a) din Codul de procedură fiscală republicat (art.113 alin.1 lit.a) forma anterioară) s-a dispus restituirea către reclamantă a sumei totale de 3.537.281, 57 lei executată, urmare desfiinţării titlului de creanţă. In fine, în baza dispoziţiilor art.274 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere privind despăgubirile pentru daunele cauzate, iar în temeiul prevederilor art.274 C. proc. civ. a fost obligată pârâta la plata în favoarea reclamantei a sumei de 5965 lei reprezentând cheltuieli de judecată cu titlu de timbru judiciar, taxă judiciară de timbru şi onorariu expertiză.

Împotriva sentinţei pronunţate în primă instanţă de Curtea de Apel Bacău - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs în termen legal atât reclamanta SC P. SA cât şi pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ – Direcţia Taxe şi Impozite, prin care s-a solicitat, de către reclamantă, admiterea căii de atac şi modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 3.598.603, 57 lei în loc de 3.537.281, 57 lei, şi, de către pârâtă, admiterea căii de atac, cu consecinţa, în principal, a casării sentinţei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă şi, în subsidiar, a modificării sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de SC P. SA (PECO Neamţ).

A învederat reclamanta-recurentă SC P. SA (PECO Neamţ), prin motivele de recurs, că deşi prima instanţă, în baza probatoriilor administrate, a admis în mod corect acţiunea în contencios administrativ, astfel cum a fost restrânsă, anulând pe cale de consecinţă în totalitate actele administrativ-fiscale menţionate, a dispus să fie restituită doar suma de 3.537.281,57 lei (RON) în loc de suma de 3.598.603,57 lei (RON), care a fost reţinută şi încasată integral de către pârâtă. Rezultă deci că pârâta, în urma anulării în totalitate a actelor administrative şi fiscale contestate, prin sentinţa civilă criticată, a fost obligată să restituie reclamantei cu 61.322 lei mai puţin faţă de suma reţinută şi încasată efectiv de 3.598.603,57 lei, ceea ce reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză în dauna societăţii reclamante recurente.

Într-adevăr, s-a precizat, în baza raportului de inspecţie fiscală nr.32591 D din 21 decembrie 2006 şi a deciziei de impunere nr.32590D din 21 decembrie 2006, s-au stabilit în sarcina societăţii reclamante obligaţii fiscale în sumă de 3.537.281,57 lei (RON), reprezentând taxă concesiune teren, taxă lipsă folosinţă şi amendă contravenţională. Ori, s-a considerat de către reclamanta recurentă că desfiinţând în totalitate titlul de creanţă contestat, prima instanţă trebuia să dispună restituirea sumei totale de 3.598.603,57 lei (RON) executată integral prin poprire de către organul fiscal, această sumă fiind solicitată de reclamantă pe parcursul litigiului, inclusiv prin concluziile scrise înregistrate sub nr.1890/28 noiembrie 2007, depuse la dosarul cauzei.

În consecinţă, a solicitat reclamanta admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinţei civile nr.151 din 3 decembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr.657/32/2007, în sensul de a dispune restituirea către societatea reclamantă de către pârâta Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ – Direcţia Taxe şi Impozite, a sumei de 3.598.603,57 lei (RON) în loc de 3.537.281,57 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii cuprinse în dispozitivul sentinţei menţionate şi cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate în recurs.

Recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ – Direcţia de Taxe şi Impozite a arătat, prin motivele de recurs, că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia nulităţii raportului de expertiză efectuat în cauză, în condiţiile în care s-a probat că nu s-a îndeplinit în cauză, în conformitate cu legea, procedura de convocare a părţilor de către expert. Ori, s-a precizat, din acest punct de vedere, că măsurătorile suprafeţelor de teren obiect al expertizei au fost realizate de către expertul Dragomirescu Lucian pe data de 20 septembrie 2007 în lipsa reprezentanţilor Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamţ, care nu fuseseră convocaţi pentru această dată de expert. Prima instanţă a respins în mod greşit obiecţiunile formulate de către pârât la raportul de expertiză efectuat în dosarul instanţei de fond, întrucât aceste obiecţiuni aveau în vedere stabilirea eronată de către expert a unei situaţii de fapt, anume a suprafeţelor de teren ocupate faptic de către reclamantă şi nu o problemă de drept, pe care instanţa să o aibă în vedere cu ocazia pronunţării hotărârii. Consecinţa admiterii obiecţiunilor pârâtului ar fi fost deci înlăturarea, dincolo de orice dubiu, a valorii probatorii a raportului de expertiză de care se prevala reclamantă, astfel că în aceste condiţii obiecţiunile formulate de pârât ar fi trebuit admise.

Pe de altă parte, s-a reţinut de către pârâtă că prima instanţă de judecată în mod greşit a apreciat că actele fiscale atacate ar fi nule prin raportare la prevederile art.103 alin.3 din Codul de procedură fiscală. Or, în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art.103 alin.3 din Codul de procedură fiscală, în realitate, nefiind vorba de o nouă inspecţie fiscală ci despre aceeaşi inspecţie fiscală, având loc o singură impunere cu referire la aceeaşi bază de impozitare. Oricum, o eventuală încălcare a acestor prevederi legale nu putea determina nulitatea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere, aceste acte fiscale putând fi anulate numai în măsura în care sumele reţinute în sarcina reclamantei nu ar fi fost datorate de aceasta sau numai într-unui dintre celelalte cazuri reglementate în Codul de procedură fiscală ca determinând nulitatea actului fiscal.

Prima instanţă de judecată, s-a mai subliniat de către recurenta pârâtă, şi-a depăşit competenţa şi limitele investirii prin statuarea supra pretinsei nelegalităţii a taxei aferente lipsei folosinţei terenului şi a preţului minim de concesiune; astfel instanţa de judecată de fond era investită să analizeze motivele de nulitate a actelor fiscale atacate de reclamantă pe care aceasta le-a invocat, mai întâi, prin contestaţia administrativă formulată, iar apoi, prin cererea de chemare în judecată. Or, reclamanta nu a invocat ca motiv de nulitate a actelor emise de către pârât, şi motivul de nulitate reţinut de către prima instanţă; mai mult decât atât, reclamanta era şi decăzută din dreptul de a invoca noi motive de nulitate a actelor atacate şi nu îşi mai putea completa cauza cererii de chemare în judecată după prima zi de înfăţişare; de asemenea, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că expirarea termenelor de decădere în cadrul cărora putea fi formulată contestaţia împotriva actelor fiscale şi respectiv acţiunea în justiţie împotriva actelor fiscale antrenează imposibilitatea valorificării unor noi critici împotriva acestor acte. în aceste condiţii, instanţa de fond nu avea nici un temei pentru a reţine un motiv de nulitate a actelor fiscale pe care reclamant nu l-a invocat şi nu putea să-l invoce. Mai mult decât atât, motivul de nulitate a actelor fiscale se referă la nelegalitatea unor taxe stabilite prin hotărâri ale pârâtului, iar această nelegalitate instanţa de judecată nu era competentă să o stabilească.

S-a mai învederat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că taxa aferentă lipsei folosinţei terenului stabilită în sarcina reclamantei nu ar fi legală, întrucât în realitate taxa aferentă lipsei folosinţei terenurilor, aplicată reclamantei, nu este însă reprezentată de „preţul de închiriere pentru terenuri" menţionat în hotărârile pârâtului ci de „preţul pentru lisa de folosinţă a terenurilor/ preţul pentru ocuparea terenurilor fără forme legale (lipsă folosinţă)" stabilit prin aceleaşi hotărâri cu două subcategorii; ,,a) pentru terenuri ocupate de construcţii; b) pentru terenuri libere de construcţii". Legiuitorul a recunoscut posibilitatea consiliilor locale de reglementare a unor taxe aferente ocupării terenurilor în sarcina tuturor celorlalte categorii de persoane, inclusiv a unor alte categorii de concesionari de servicii publice.

Pe de altă parte, s-a relevat că instanţa de fond a considerat în mod greşit faptul că preţul minim de concesiune nu ar fi fost stabilit de către pârât în sarcina reclamantei; reclamanta a luat în concesiune unele terenuri de la pârât în vederea edificării, pe acestea, a anumitor construcţii. Realizarea construcţiilor a implicat extinderea obiectului contractului de concesiune cu suprafaţa acestora - şi, pe cale de consecinţă, extinderea cuantumului redevenţei datorate de reclamantă în mod corespunzător. Redevenţa nu a fost achitată de către reclamantă astfel că în mod firesc pârâtul a stabilit, prin actele atacate, obligaţia reclamantei de a achita această sumă; mai mult, veniturile din concesiuni sunt stabilite şi executate silit prin procedura reglementată în Codul de procedură fiscală (în condiţiile art.1, art.2, art.21 alin.2, art.83 şi art.122), şi ele nu se supun prevederilor legislaţiei comerciale. Aşadar, stabilirea tuturor veniturilor bugetare se realizează prin procedura reglementată în Codul de procedură fiscală; în mod special, cât priveşte sumele datorate în temeiul contractelor de concesiune sunt incidente dispoziţiile art.83 alin.1 litera b) din codul menţionat, stabilirea lor realizându-se prin decizie emisă de organul fiscal. Această decizie are valoarea de „titlu de creanţă" în sensul art.108 alin.3 din Codul de procedură fiscală şi devine titlu executoriu, permiţând executarea silită a obligaţiei pe care o individualizează în condiţiile art.137 alin.2 şi art.108 alin.2 din Codul de procedură fiscală.

Prima instanţă de judecată a procedat în mod nelegal când a anulat actele fiscale atacate pe motiv că preţul minim de concesiune a fost executat conform procedurii reglementate în Codul de procedură fiscală. Cererea reclamantei de restituire a sumelor executate în temeiul actelor atacate are caracterul unei cereri accesorii în raport cu cererea de anulare a acestor acte; pe cale de consecinţă, Decizia care se va pronunţa cu privire la cererea de restituire a acestor sume va fi determinată de Decizia care se va pronunţa cu privire la cererea de anulare a actelor atacate; casarea soluţiei primei instanţe de judecată de admitere a cererii sau modificarea soluţiei în sensul respingerii sale.

Recursurile sunt nefondate.

În cauză, prin raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 18 decembrie 2006 de funcţionari din cadrul Direcţiei de taxe şi impozite a Consiliului local al municipiului Piatra Neamţ – care a avut în vedere intervalul 1 ianuarie 2001 - 15 decembrie 2006 – s-a stabilit, în sarcina contribuabilului SC P. SA - Sucursala PECO Neamţ, obligaţii fiscale reprezentând preţ minim de concesiune şi taxa lipsă folosinţă teren pentru perioada 2001-2006, după cum urmează; suma de 347.121, 35 lei (RON) cu titlu de taxă lipsă folosinţă teren plus accesorii în sumă de 283.828 lei (RON), din care 249.440 lei (RON) majorări şi 34.388 lei (RON) penalităţi şi, respectiv, 1.547.305,22 lei (RON) cu titlu de preţ minim de concesiune plus accesorii în sumă de 1.354.027 lei (RON), din care 1.182.691 lei (RON) majorări şi 171.336 lei (RON) penalităţi. S-a reţinut, prin acelaşi raport de inspecţie fiscală, că au fost încălcate prevederile Hotărârilor Consiliului local al municipiului Piatra Neamţ nr.194 din 31 octombrie 2000, nr.185 din 11 octombrie 2001, nr.240 din 20 decembrie 2002, nr.232 din 18 decembrie 2003, nr.189 din 23 decembrie 2004 şi nr.260 din 13 octombrie 2005, precum şi dispoziţiile art.256 alin.3, art.267 alin 5 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal şi ale art.73 alin.3 din Hotărârea Guvernului nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările ulterioare.

Ulterior, prin Decizia nr.32590D din 21 decembrie 2006 întocmită de Consiliul local al municipiului Piatra Neamţ - Direcţia de impozite şi taxe (Activitatea de inspecţie fiscală), înregistrată sub nr.5863 din 21 decembrie 2006 la reclamanta S.C. PELROM SA – Sucursala PECO Neamţ, s-a procedat la impunerea reclamantei, pe baza raportului de inspecţie fiscală sus menţionat, cu obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 3.537.281,57 lei (RON), din care 2.901.332, 22 lei (RON) reprezintă preţ minim concesiune, inclusiv obligaţiile fiscale accesorii aferente acesteia (dobânzi şi penalităţi), 630.949, 35 lei (RON) reprezintă taxă lipsă folosinţă teren, inclusiv obligaţiile fiscale accesorii acesteia (dobânzi şi penalităţi), şi 5.000 lei (RON) reprezintă amendă contravenţională aplicată prin procesul verbal de constatare a contravenţiei nr.325.920 din 21 decembrie 2006 încheiat de Direcţia de taxe şi impozite din cadrul Consiliului local al municipiului Piatra Neamţ.

Contestaţia formulată de reclamantă, pe cale administrativă, împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza acesteia a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr.23 din 8 martie 2007 a Direcţiei de impozite şi taxe a Consiliului local al municipiului Piatra Neamţ.

Instanţa de fond, se reţine, si-a întemeiat soluţia de admitere a acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamantă şi de anulare în tot a deciziei nr.23 din 8 martie 2007, a deciziei de impunere nr.32590D din 21 decembrie 2006 şi a raportului de inspecţie fiscală nr.32591D din 21 decembrie 2006 pe considerentul că obligaţia fiscală stabilită în sarcina reclamantei cu titlu de preţ minim de concesiune, pentru suprafeţele de teren construite la sol pentru care nu au fost prezentate acte de proprietate, este nelegală, în condiţiile în care redevenţa izvorâtă din contractul de concesiune nu are natura juridică a unei obligaţii fiscale ci are o natură contractuală. Cât priveşte taxa de lipsă folosinţă teren, stabilită prin actele administrativ-fiscale contestate pentru suprafeţele de teren ocupate de către reclamantă fără documente de proprietate, s-a învederat de către prima instanţă că preţurile de închiriere pentru diferite categorii de terenuri, trecute în anexele la hotărârile consiliului local care constituie temeiul legal al stabilirii acestei taxe, nu pot fi asimilate cu cel al taxelor locale, ci reprezintă numai un criteriu pentru calcularea pretenţiilor formulate prin acţiune în justiţie, pentru repararea pagubelor cauzate prin ocuparea fără drept a terenurilor din domeniul public sau privat al unităţii administrativ - teritoriale. In fine, referitor la amenda contravenţională de 5000 lei (RON), s-a subliniat că sunt incidente dispoziţiile art.39 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor coroborate cu prevederile art.137 alin. 7 din Ordonanţa Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel că nu era necesară întocmirea deciziei de impunere.

Examinând hotărârea recurate prin prisma motivelor de fapt şi de drept reţinute de instanţa de fond, se constată că aceasta este temeinică şi legală. Într-adevăr, cum a observat în mod întemeiat şi prima instanţă, faţă de prevederile legale în materia taxelor şi impozitelor locale, aplicabile în perioada anilor 2001-2006 pentru care s-au calculat în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare, anume cele cuprinse în Legea nr.27/1994 privind impozitele şi taxele locale, cu modificările şi completările ulterioare, în Ordonanţa Guvernului nr.36/2002 privind impozitele şi taxele locale, cu modificările şi completările ulterioare, în Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal al României, în Legea nr.219/ 2008 privind regimul concesiunilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în mod nelegal recurentul a stabilit, în sarcina contribuabilului SC P. SA, sucursala P. Neamţ, prin raportul de inspecţie fiscală încheiat la data de 18 decembrie 2006 şi prin Decizia de impunere nr. 32590D emisă la data de 21 decembrie 2006 de către Direcţia de taxe şi impozite a Consiliului local al municipiului Piatra Neamţ, obligaţii fiscale suplimentare constând în taxa de lipsă folosinţă teren şi, respectiv, preţ minim de concesiune.

Sub aspectul taxei de lipsă folosinţă teren, se constată că anexele Hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamţ nr. 194/2000, nr. 185/2001, nr. 240/2002 şi nr. 232/2003, fac referire, pentru perioada anilor 2001-2003, la preţurile de închiriere pentru diferite categorii de terenuri, dar regimul juridic al acestor preţuri, în mod neîndoielnic, nu poate fi asimilat cu cel al taxelor locale, care reprezintă în esenţă plăţi efectuate la bugetul unităţii administrativ-teritoriale, de persoane fizice sau juridice, pentru anumite acte sau servicii îndeplinite (prestate), la cererea şi în folosul acestora, de către anumite instituţii publice. Ele reprezintă, cum s-a precizat, doar un eventual criteriu, în cadrul unei acţiuni în justiţie, pentru stabilirea şi calcularea valorii patrimoniale a prejudiciului suportat de recurentă prin ocuparea nelegală, de către diferite persoane juridice sau fizice, a terenurilor din domeniul public sau privat al unităţii administrativ-teritoriale. Nelegalitatea stabilirii unei taxe locale constând în lipsa folosinţă teren este indiscutabilă după intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2004, a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, o asemenea concluzie rezultând logic din coroborarea dispoziţiilor art. 248 (care enumera impozitele şi taxele locale) şi art. 283 (care precizează domeniile în care consiliile locale sau consiliile judeţene pot institui alte taxe locale) din acest act normativ.

Cât priveşte obligaţia fiscală constând în preţul minim de concesiune, se constată de asemenea că în mod nelegal prin Decizia de impunere s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată în favoarea bugetului local al municipiului Piatra Neamţ a sumei totale de 2.901.332, 22 lei (RON) cu acest titlu, întrucât redevenţa, ca modalitate de plată a concesiunii, nu are nici ea natura juridică a unei taxe locale. Chiar dacă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, având incidenţă în cauză, redevenţa obţinută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau, după caz, la bugetele locale, stabilirea şi executarea acesteia nu se face potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, întrucât conform dispoziţiilor art. 37 din acelaşi act normativ mai sus menţionat nerespectarea de către părţile contractante a obligaţiilor cuprinse în contractul de concesiune atrage răspunderea contractuală a părţii în culpă. Mai mult, contractul de concesiune fiind un contract administrativ, erau pe deplin aplicabile, în speţă, dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în forma în vigoare la data încheierii actelor administrativ fiscale contestate şi la data introducerii acţiunii în justiţie, fiind de competenţa exclusivă a instanţei de contencios administrativ, în lipsa unei rezolvări amiabile în cadrul procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din lege, soluţionarea oricăror fel de litigii legate de aplicarea şi executarea contractului administrativ, deci inclusiv al litigiilor referitoare la plata redevenţei.

Susţinerea recurentului Consiliul Local al Municipiului Piatra-Neamţ, în sensul depăşirii de către instanţa de fond a limitelor investirii prin statuarea asupra pretinsei nelegalităţi a taxei aferente lipsei folosinţei terenului şi a preţului minim de concesiune, nu este întemeiată, întrucât din examinarea conţinutului atât a contestaţiei administrative cât şi a acţiunii în contencios administrativ rezultă că reclamanta a solicitat anularea actelor administrative atacate ca fiind abuzive, nelegale şi neîntemeiate, arătând totodată că sumele stabilită în sarcina acesteia cu titlu de taxa de lipsă folosinţă teren şi preţ minim de concesiune sunt stabilite în mod abuziv, cu exces de putere. Pe cale de consecinţă, prima instanţă a examinat legalitatea modului de stabilire în sarcina reclamantei, prin raportul de inspecţie fiscală şi prin Decizia de impunere, a obligaţiilor fiscale suplimentare şi a concluzionat, în mod întemeiat, că acestea sunt nelegale.

În raport de motivele de nelegalitate a actelor administrative contestate, reţinute de prima instanţă şi confirmate de instanţa de recurs, potrivit celor mai sus arătate, nu se mai impune examinarea celorlalte motive invocate în cererea de recurs a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ, datorită lipsei de relevanţă.

În cauză, recurs împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat şi reclamanta SC P. SA (P. Neamţ), solicitându-se modificarea hotărârii atacate în sensul de a se dispune obligarea pârâtului Consiliului Local al Municipiului Piatra Neamţ la restituirea sumei de 3.598.603, 57 lei reţinută şi încasată integral, şi nu numai a sumei de 3.537.281,57 lei cât s-a obligat prin sentinţă. Motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, prima instanţă pronunţându-se asupra obiectului cererii de chemare în judecată, în limitele indicate de reclamantă, potrivit celor prescrise de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Mărirea câtimii obiectului cererii, de la 3.537.281,57 lei cât reprezenta cuantumul total al obligaţiilor fiscale stabilite prin actul de impunere fiscală atacat la 3.598.603, 57 lei cât reprezintă, potrivit susţinerilor reclamantei, suma totală reţinută şi încasată de pârâtă în baza actelor administrative atacate, s-a realizat în mod neprocedural, cu nerespectarea principiului contradictorialităţii, prin concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor înaintea instanţei de fond şi înainte de pronunţarea hotărârii, astfel că în mod legal prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii de majorare a pretenţiilor.

În raport de cele mai sus arătate, se apreciază că hotărârea atacată este legală şi că motivele de recurs invocate în cauză sunt neîntemeiate, astfel că se va dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de reclamanta SC P. SA (P. Neamţ) şi de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ, Direcţia de Taxe şi Impozite, împotriva sentinţei civile nr. 151 din 3 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de SC P. SA (P. NEAMŢ) şi de Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ, Direcţia Taxe şi Impozite împotriva sentinţei civile nr. 151 din 3 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 decembrie 2008.

← ICCJ. Decizia nr. 4831/2008. Contencios  ICCJ. Decizia nr. 4833/2008. Contencios. Refuz soluţionare... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4832/2008. Contencios