ICCJ. Decizia nr. 594/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 594/2008
Dosar nr. 11660/3/2007
Şedinţa publică de la 15 februarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta N.A.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumelor cu titlul de primă de concediu aferente anilor 2001, 2004 şi 2005, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului la data plăţii efective, la care să se adauge daunele interese, conform art. 161 alin. (4) C. muncii.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat că este funcţionar public în cadrul instituţiei pârâte şi, potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. A mai arătat reclamanta că, prin O.U.G. nr. 33/2001, s-a dispus suspendarea aplicării acestui drept până la 01 ianuarie 2002, iar prin reglementări ulterioare, această suspendare s-a prelungit.
Sesizat iniţial, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2957 din 02 mai 2007, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în baza dispoziţiilor art. 911 din Legea nr. 188/1999, ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, precum şi cele ale art. 2 alin. (1) lit. d), art. 3 alin. (1) şi art. 158 alin. (3) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1677 din 14 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantei N.A.F., obligând pârâtul la plata către aceasta a sumelor reprezentând prime de concediu pentru anii 2001, 2004, 2005 şi 2006, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii.
Totodată, a fost respinsă cererea de acordare a daunelor interese.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr. 188/1999, reclamanta, în calitate de funcţionar public, are dreptul la primă de concediu. S-a mai reţinut că, în mod nelegal, s-a dispus suspendarea executării acestui drept, fără să fie eliminat pe cale legislativă.
Referitor la cererea de acordare a daunelor interese, instanţa fondului a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 161 alin. (4) C. muncii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, criticând-o pentru nelegalitate şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi cele ale art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine, pe de o parte, că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut că în perioada 2001-2006 funcţionarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă întrucât prevederea art. 34 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost suspendată prin acte normative succesive constituţionale.
Pe de altă parte, arată recurentul-pârât, nu s-a avut în vedere nici faptul că obiectul acţiunii este de natură patrimonială, fiind deci incidente dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, coroborate cu dispoziţiile art. 283 alin. (1) lit. c) din C. muncii.
Mai mult, arată recurentul, Legea bugetului de stat pe anul 2007 (Legea nr. 486/2006) deşi alocă fonduri cu destinaţia acordării primelor de vacanţă, nu dispune cu privire la plata sumelor restante, aferente perioadei cât a fost suspendat acest drept.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate şi apărările formulate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001-2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nicio dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001-2006.
Chiar în ipoteza în care nu ar exista prevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu se poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia în forma anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar un drept lipsit de conţinut, redus la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, acesta nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Mai mult, dreptul la acţiune se naşte din momentul încetării perioadei de suspendare, astfel încât prescripţia invocată de recurentul-pârât nu putea fi aplicată.
Prin urmare, Înalta Curte, constatând că sentinţa atacată este legală şi temeinică, iar criticile aduse acesteia sunt nefondate, va respinge recursul declarat în cauză în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Oficiul Român pentru Drepturile de autor împotriva sentinţei civile nr. 1677 din 14 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 592/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi.... | ICCJ. Decizia nr. 595/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
