ICCJ. Decizia nr. 68/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 68/2008

Dosar nr. 3584/2/2007

Şedinţa publică din 10 ianuarie 2008

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 17 mai 2007, reclamanta M.N. a solicitat obligarea pârâtului M.A.D.R. la plata primei de concediu pentru anul 2005, actualizată cu rata inflaţiei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în calitate de funcţionar public la instituţia pârâtă era îndreptăţit, în baza Legii nr. 188/1999 la primă de vacanţă.

S-a mai arătat că, deşi legile bugetare au suspendat acest drept, totuşi anularea lui era posibilă în raport cu dispoziţiile constituţionale.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1608 din 12 iunie 2007, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei prima de vacanţă pentru anul 2005, actualizată.

Pentru a se pronunţa astfel, Instanţa a reţinut că reclamanta era îndreptăţită la primă de vacanţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 188/1999, dispoziţii care au fost suspendate prin legile bugetare, însă suspendarea nu echivalează cu anularea dreptului.

S-a mai reţinut că, faptul că angajatorul nu are posibilitatea de a efectua plata, din lipsă de fonduri, nu este de natură să influenţeze drepturile reclamantei şi obligaţiile corelative ale acestuia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul, susţinând că hotărârea Instanţei de Fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Recurentul a arătat că, prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001 - 2006, dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, au fost suspendate.

S-a mai arătat că, M.A.P.D.R. are obligaţia să respecte dispoziţiile actelor normative prin care s-a dispus suspendarea plăţii sumelor reprezentând prima de concediu.

Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii Instanţei de Fond sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu".

Or, dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă în întreaga perioadă menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.

Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanţa de Fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la primă de concediu.

În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul M.A.D.R. împotriva sentinţei civile nr. 1608 din 12 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2008.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 68/2008. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs