ICCJ. Decizia nr. 3783/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3783/2009
Dosar nr. 31521/3/200.
Şedinţa public de la 19 august 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1247/2009 pronunţată la data de 24 martie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate vizând certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria M 03 nr. 1793 din 3 aprilie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC E. SA, excepţie invocată de numitul V.M.A. în dosarul nr. 31521/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul litigiului a fost emis în baza dispoziţiilor HG nr. 834/1991, care în art. 1 instituie procedura prin care se determină terenurile aflate în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, în speţă terenul în suprafaţă de 7148 mp trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 126/1976 – art. 10, fiind dat în administrarea directă a întreprinderii E. Bucureşti în scopul construirii unei şcoli profesionale.
Reţine instanţa de fond că împrejurarea ca scopul exproprierii nu a fost atins, atâta timp cât aceasta şcoală profesională nu a mai fost construită, nu este de natură a afecta legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, deoarece aceeaşi suprafaţă de teren a fost supusă unei noi exproprieri dispusă în baza Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 45/1986, ea fiind dată în administrarea SC E. SA, fiind necesară pentru desfăşurarea activităţii.
Faptul că cele două suprafeţe de teren aparţinând SC E. SA şi V.M.A. se suprapun pe o suprafaţă de 274,70 mp, mai reţine instanţa de fond, reprezintă o chestiune ce poate fi tranşată pe acela acţiunii în revendicare, ocazie cu care instanţa va analiza şi compara titlurile celor două părţi.
Excepţiile tardivităţii formulări excepţiei de nelegalitate şi inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocate de SC E. SA au fost respinse de către instanţa de fond faţă de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii lui poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs V.M.A., partea care a invocat excepţia de nelegalitate, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ., potrivit cărora „recursul declarat împotriva unei hotărâri, care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele".
În motivarea recursului său, recurentul susţine că este titularul unui drept real de necontestat cu privire la suprafaţa de teren ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate, astfel că în mod nelegal s-a dispus eliberarea acestui certificat, aspect faţă de care instanţa de fond trebuia incontestabil să admită excepţia de nelegalitate invocată.
Fiind expropriat prin Decretul nr. 45/1986, pentru utilitate publică, intimata nu mai deţinea nici un drept asupra acestui teren, nici măcar cel de administrare, pentru a putea să beneficieze de prevederile HG nr. 834/1991 şi cele ale Legii nr. 15/1990.
Recurentul aduce critici hotărârii instanţei de fond şi sub aspectul nerespectării dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. referitoare motivarea hotărârii, aceasta fiind deficitară şi nerespectând principiile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în special respectarea dreptului la un proces echitabil.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate.
De precizat că recurentul a formulat cerere de recurs şi împotriva încheierii pronunţată de aceeaşi instanţă în camera de consiliu din data de 30 iunie 2009, prin care s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 1247 din 24 martie 2009, în sensul că la calea de atac se va trece „recurs în termen de 5 zile de la comunicare" în loc de recurs în 15 zile de la comunicare", cum din eroare s-a trecut, criticând-o pentru încălcarea formelor de procedură a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimata SC E. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de recurs invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente Înalta Curte îl va respinge potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Aşa cum în mod corect a statuat şi instanţa de fond, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual în speţă certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 1793 din 3 aprilie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC E. SA pentru o suprafaţă de teren de 6188 mp, se analizează în raport de actele normative în temeiul şi în exercitarea cărora a fost emis potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 29/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate în esenţă a fost emis în baza art. 1 din HG nr. 834/1991, de punere în aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, la momentul emiterii acestui act terenul aflându-se în administrarea SC E. SA fiindu-i necesar desfăşurării activităţii.
Aşa cum de altfel în mod just reţine şi instanţa de fond din situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, capitolul A „Titlul asupra terenurilor din sector 5 rezultă că pentru suprafaţa de 7148 mp teren (din care face parte şi terenul al cărui proprietar pretinde că este recurentul) este menţionat Decretul Prezidenţial nr. 126 din 27 aprilie 1976 ca fiind baza legală în temeiul căreia a trecut în proprietatea statului, acesta la rândul său transferându-l în administrarea SC E. SA.
Chiar dacă cu privire la aceasta suprafaţa de teren a intervenit a doua expropriere dispuse în baza Decretului nr. 45/1986, aşa cum corect reţine instanţa de fond, legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis nu a fost afectată, cât timp terenul se afla în continuare în administrarea SC E. SA fiindu-i necesar desfăşurării activităţii.
De precizat că, faţă de cele relatate, se constată că instanţa de fond nu a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, prima instanţă aducând argumente legale şi susţinute de probele din dosar cu privire la soluţia pronunţată de respingere a excepţiei de nelegalitate.
Dar, de altfel, instanţa fondului, nici nu trebuie să analizeze pe fond admisibilitatea acestei excepţii de nelegalitate, practica constantă a instanţei supreme fiind cea de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate ce vizează acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior apariţiei Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepţiei invocate) „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ" dar prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica CEDO precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, aceste dispoziţii trebuiesc înlăturate în măsura în care ele permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Ele încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aduc atingere „principiului securităţii juridice" care se regăseşte în totalitatea Articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.
Practica CEDO a stabilit şi ea că „posibilitatea de a se anula fără limită în timp o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată, trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie" garantat de art. 6 din Convenţie, iar jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg a statuat şi ea că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Având în vedere considerentele expuse instanţa de control judiciar constată legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond, hotărâre pe care o va menţine ca urmare a respingerii ca nefondat a recursului declarat de autorul excepţiei de nelegalitate V.M.A.
Cât priveşte recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială, încheiere ce face parte integrantă din sentinţă acesta nu este necesar a fi analizat, câtă vreme recurentul prin procuratorul său în faţa instanţei de recurs nu l-a mai susţinut, această atitudine a sa fiind determinată şi de faptul că atât partea adversă cât şi instanţa de judecată din oficiu nu au pus în discuţie excepţia de tardivitate a introducerii cererii de recurs, recursul fiind considerat formulat în termenul prevăzut de lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.M. împotriva sentinţei civile nr. 1247 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal , ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 august 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3782/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3784/2009. Contencios → |
|---|
