ICCJ. Decizia nr. 4155/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4155/2009
Dosar nr. 4153/2/2008
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta C.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A. şi M.E.F. obligarea acestora la plata sumelor reprezentând sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective.
M.I.R.A. prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, deoarece neacordarea sporului de fidelitate s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile la acel moment.
Pârâtul M.I.R.A. a formulat cerere de chemare în garanţie a M.E.F. în conformitate cu art. 60 C. proc. civ., cerere care a fost respinsă la termenul din 03 decembrie 2008.
Pârâtul M.E.F. a formulat note scrise prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar instanţa a admis această excepţie şi a dispus scoaterea din cauză a acestui pârât.
Prin sentinţa civilă nr. 1152 din 18 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei C.N. şi a obligat pârâtul M.I.R.A. să plătească reclamantei sporul de fidelitate pentru anul 2005, actualizat la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată de 2.145,75 lei către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că sporul de fidelitate este un drept câştigat, respectarea unui drept salarial dobândit în virtutea unui act normativ, fiind consfinţită şi de prevederile C.A.D.O.L.F.
Susţinerile pârâtului, în sensul că legiuitorul este în drept să acorde aceste drepturi, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum şi să stabilească perioada în care le acordă, nu au fost primite de instanţă, având în vedere faptul că suspendarea aplicării prevederilor legale privind sporul de fidelitate nu echivalează cu încetarea acordării drepturilor pentru perioada suspendării ci numai cu o amânare a valorificării acestor drepturi.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul M.A.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea recurată este nelegală şi netemeinică, sub aspectul obligaţiei stabilite de instanţa de judecată în sarcina pârâtului M.A.I. de a plăti reclamantei cheltuieli de judecată în suma de 2.145,75 lei RON.
Recurentul susţine că, în raport de complexitatea pricinii şi prestaţia avocatului intimatei-reclamante, suma acordată de instanţa de fond cu titlu de cheltuieli de judecată este excesivă.
Pentru a dispune în sensul admiterii cererii deduse judecăţii, era necesar ca intimata-reclamantă să facă dovada, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ., că suma solicitată reprezintă cheltuielile ocazionate de judecarea cauzei, prin prezentarea unor documente justificative care să stabilească că suma de bani reprezintă onorariul avocaţial.
Se mai susţine că onorariile avocaţiale se stabilesc în raport de timpul şi volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau activităţii solicitate de client, natura, noutatea şi dificultatea cazului, importanţa intereselor în cauză, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienţa, reputaţia şi specializarea avocatului, conlucrarea cu experţi sau alţi specialişti impusă de natura, obiectul, complexitatea şi dificultatea cazului, avantajele şi rezultatele obţinute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat, situaţia financiară a clientului.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge recursul declarat de M.A.I., împotriva sentinţei civile nr. 1152 din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4070/2009. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 4156/2009. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
