ICCJ. Decizia nr. 4070/2009. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4070/2009
Dosar nr. 6743/2/2008
Şedinţa publică din 6 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 486 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ fiscal, a respins, ca tardiv formulată, acţiunea reclamantului V.M.A. formulată în contradictoriu cu pârâţii SC E. SA şi M.E.F. şi cu chemata în garanţie A.N.V.A.S., având ca obiect anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 1793/1995.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că actul administrativ cu caracter individual ce formează obiectul acţiunii în anulare, fiind adresat altui subiect de drept, nu a fost comunicat reclamantului, astfel încât termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 trebuie calculat de la momentul la care terţul a luat cunoştinţă de acesta.
A apreciat instanţa ca momentul „luării la cunoştinţă" fiind unul subiectiv, ce nu beneficiază sub aspect probatoriu de aceleaşi mijloace procedurale ca în cazul operaţiunii comunicării actului administrativ, stabilirea sa se realizează prin orice mijloace de probă.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză, coroborate cu prezumţii, rezultă că reclamantul avea cunoştinţă de actul administrativ a cărui anulare a solicitat-o înainte de data de 3 noiembrie 2007 (acţiunea fiind formulată la data de 3 noiembrie 2008).
Pentru a concluziona astfel, instanţa a apreciat că, în chiar situaţia în care efectul de informare „erga omnes" al transcrierii dreptului de proprietate în R.T.I., în favoarea societăţii pârâte, încă din anul 1995, nu ar fi luat în considerare, faţă de eficacitatea redusă a sistemului de publicitate personală, constatarea luării la cunoştinţă de către reclamant a existenţei actului atacat, anterior datei de 3 noiembrie 2007, se impune faţă de înscrierea efectuată la data de 8 august 2007, în C.F. a imobilului din str. Cobadin, aflată în proprietatea reclamantului, privitoare la respingerea cererii de interdicţie de vânzare formulată de SC E. SA.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul solicitând în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, care, în mod greşit în opinia sa, a admis excepţia tardivităţii.
Prin motivele de recurs dezvoltate recurentul a susţinut că în cauză sunt incidente prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată.
Raportând termenul de un an la data luării la cunoştinţă a actului administrativ individual ca fiind data de 3 august 2007, instanţa de fond, în mod eronat s-a bazat pe o simplă prezumţie de fapt, fără probe concrete, ignorând că faţă de obiectul cererii de chemare în judecată se impunea administrarea probei cu martori.
Recurentul a mai arătat că în condiţiile în care a demonstrat că actul atacat a fost emis prin frauda la lege instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia tardivităţii, susţinută de pârâta-intimată numai cu supoziţii neargumentate, ignorând că abia la data de 20 iunie 2008, când a primit o citaţie într-un proces de revendicare a solicitat comunicarea actelor menţionate în acel proces, respectiv şi a certificatului de atestare M 03 nr. 1793 din 1995.
La data de 30 septembrie 2009 intimata-pârâtă SC E. SA a formulat în cauză întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului formulat.
În esenţă, pârâtul-intimat a arătat că instanţa de fond a stabilit cu justeţe tardivitatea introducerii cererii de faţă având în vedere, pe de o parte că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 1793 a fost înscris în registrul de transcripţiuni încă din anul 1995, la poziţia 4691, deci opozabil terţilor chiar de la acea dată, iar pe de alta că la data de 8 august 2007 a solicitat notarea în cartea funciară deschisă pe numele reclamantului al unui litigiu ce făcea obiectul dosarului nr. 2449/3/2004 şi interdicţia la vânzare a imobilului, litigiu purtat cu fostul proprietar (G.P.) care vânduse chiar reclamantului-recurent.
S-a mai arătat că imobilul în discuţie menţionat în acţiunea reclamantului-recurent, respectiv suprafaţa de 392 m2, din suprafaţa totală de 6.188 m2 înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat, a format obiectul unor vânzări succesive, în condiţiile în care intimata-pârâtă avea înscris acest imobil în registrul de transcripţiuni şi nu doar cadastral încă din anul 2000.
Recursul nu este fondat.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de prevederile legale incidente dar şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a reţinut tardivitatea acţiunii de faţă a recurentului-reclamant, şi ca atare nu se impune casarea acesteia, în considerarea celor în continuare arătate.
Raportat la probele administrate, Înalta Curte reţine că prima instanţă a stabilit cu deplină claritate şi corectitudine situaţia de fapt în sensul că Certificatul seria M 03 nr. 1793 din 3 aprilie 1995, a cărui anulare s-a solicitat de către reclamantul-recurent prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei de contencios administrativ la data de 3 noiembrie 2008, atestă dreptul de proprietate al SC E. SA asupra unei suprafeţe de teren de 6.588 m2 din str. Petre Ispirescu (actual str. Cobadin), transcris în registrul de transcripţiuni al fostului notariat de Stat al sectorului 5 Bucureşti, la data de 26 aprilie 1995.
Din această suprafaţă totală, pentru o porţiune de 392 m2 din str. Cobadin (fostă Petre Ispirescu) a fost emis de P. Bucureşti în favoarea unor persoane fizice, titlul nr. 6220/1990 urmare a reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, ceea ce a generat o serie de litigii în anularea titlului din urmă, nr. 6220/1990, iniţiate chiar de SC E. SA, împotriva proprietarilor iniţiali ai terenului în suprafaţă de 392 m2 ca o parte din suprafaţa de 6.588 m2.
În acest context, la data de 8 august 2007, intimata a solicitat C.F. Sector 5 notarea în cartea funciară deschisă chiar pe numele recurentului-reclamant, al litigiului ce forma obiectul dosarului nr. 2449/3/2006, a interdicţiei la vânzare a imobilului sus arătat, motivat tocmai de existenţa litigiului demarat în anul 2003 de către societatea intimată împotriva proprietarilor iniţiali ai terenului de 390 m.p., respectiv G.P., G.C.C. şi O.N.
Este adevărat că potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată, termenul de decădere de un an, pentru motive temeinice, se calculează începând cu data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau a încheierii procesului verbal de conciliere, în funcţie de obiectul acţiunii sau de titularul acesteia, potrivit regulilor configurate în alin. (1) al aceluiaşi text de lege.
Contrar susţinerilor şi criticilor recurentului, pe care de altfel, Înalta Curte le apreciază ca neîntemeiate, prima instanţă în mod just a coroborat probele administrate cu prezumţiile pentru a determina intervalul de timp în care recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de actul administrativ individual a cărui anulare a solicitat-o, în condiţiile în care în contextul factual din cauză nu se putea determina, în alt mod, o astfel de dată.
Aşadar, stabilind cu justeţe că recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de actul administrativ în discuţie, emis la 3 aprilie 1995, anterior datei de 3 noiembrie 2007, respectiv cu mai mult de un an înainte de data introducerii acţiunii în anulare de faţă, la 3 noiembrie 2008, instanţa de fond, în primul rând, a dat consistenţă textului de lege sus menţionat, respectiv art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 republicată, care prin conţinutul său reflectă regula conform căreia o acţiune în contencios administrativ nu poate fi totuşi exercitată fără o limită de timp, faţă de actele administrativ individuale cum este şi cazul în speţă.
Sub acest aspect, a fost avută în vedere jurisprudenţa C.E.D.O. ca şi a Curţii Constituţionale, potrivit cu care instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură cum ar fi termenele de prescripţie şi cele de decădere, sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora, nu sunt de natură a încălca art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că prima instanţă, în mod corect, stabilind că „momentul luării la cunoştinţă are o natură subiectivă", astfel că poate fi determinat prin orice mijloc de probă, a făcut în cauză şi aplicarea prezumţiilor, alături şi pe baza probelor cu înscrisuri administrate.
Potrivit art. 1199 C. civ., prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumţiile simple, după cum o atestă aplicarea lor şi în prezenta cauză, reprezintă rezultatul a două raţionamente; mai întâi din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce, printr-un prim raţionament existenţa în trecut a unui fapt care este vecin şi conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea raţionament, din cunoaşterea faptului vecin şi conex se deduce existenţa faptului principal datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.
Din această perspectivă, în mod evident, raportat la momentul la care recurentul-reclamant a devenit proprietarul terenului în suprafaţă de 390 m.p. (în baza contractului autentificat la data de 14 mai 2007), la notarea în cartea funciară a proprietăţii sale din luna august 2007 a interdicţiei de vânzare, chiar neacceptată, împrejurarea că reclamantul a obţinut în luna noiembrie 2007 un înscris, respectiv autorizaţia de construcţie nr. 896/ C ce nu putea fi eliberat în condiţii de legalitate decât pe baza unui extras de carte funciară, demonstrează odată în plus că a luat cunoştinţă despre existenţa actului administrativ a cărui anulare o solicită anterior datei de 3 noiembrie 2007, respectiv cu depăşirea termenului stabilit de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Reţinând, aşadar, că în mod corect instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului ca tardiv formulată, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat şi recursul de faţă, niciuna din criticile prezentate nefiind întemeiată raportat la argumentele prezentate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de V.M.A. împotriva sentinţei civile nr. 486 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4063/2009. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 4155/2009. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
