ICCJ. Decizia nr. 4157/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4157/2009
Dosar nr. 7481/2/2008
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti reclamanţii S.S., C.L., F.D.L., D.C.M., L.A., S.M., P.C., S.V., P.L., M.M., N.M., B.Ş., M.V., L.V.M., P.M., Ş.T.A., L.S.L., Ş.A.A., H.R., I.C., O.C. şi G.D. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.M. obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând suplimentul postului în procent de 20 % din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în acelaşi procent, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999, reactualizate cu rata inflaţiei, de la 1 aprilie 2004 până la pronunţarea hotărârii.
Pârâtul M.M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală.
Prin sentinţa civilă nr. 963 din 10 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru drepturile aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 25 noiembrie 2005, respingând acţiunea ca prescrisă pentru această perioadă, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor ca neîntemeiate, şi, totodată, a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că deşi dreptul la suplimentul postului şi suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuşi, nu a fost stabilit şi cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziţii în acest sens şi nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanţa de fond a constatat că obligaţia nu este determinată, iar dispoziţia în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabileşte în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.
Împotriva acestei hotărâri reclamanţii S.S., C.L., F.D.L., D.C.M., L.A., S.M., P.C., S.V., P.L., M.M., N.M., B.Ş., M.V., L.V.M., P.M., Ş.T.A., L.S.L., Ş.A.A., H.R., I.C., O.C. şi G.D. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond nu face vorbire, în considerentele expuse, de argumentaţia pe care se sprijină soluţia ce o găsim în dispozitivul sentinţei recurate, în ceea ce priveşte admiterea în parte a excepţiei dreptului la acţiune.
Reclamanţii mai arată că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale în materie atunci când a dispus admiterea în parte a excepţiei dreptului la acţiune şi subliniază faptul că art. XIII din Legea nr. 251/2006 a amânat intrarea în vigoare a prevederilor art. 29, 56, 57, 581 şi ale art. 60 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 până la data de 1 ianuarie 2007.
Din aceasta prevedere a Legii nr. 251/2006 rezultă că art. 29 (articol ce ne interesează în mod direct), care reglementează drepturile salariale ale funcţionarilor publici, printre care suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare produce efecte începând cu data de 1 ianuarie 2007.
Mai susţin recurenţii că dreptul la acţiune s-a născut începând cu data de 01 ianuarie 2007, când dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 188/1999 au intrat în vigoare.
Ulterior acestei date, nu există un act normativ sau o dispoziţie expresă care să dispună cu privire la o nouă suspendare a drepturilor salariale menţionate in art. 31 din Legea nr. 188/1999.
Reclamanţii solicită instanţei să constate că nu a intervenit prescripţia dreptului la acţiune şi, în mod greşit instanţa de fond a admis în parte excepţia invocată de intimat.
Faptul că, la momentul actual, nu există un text de lege care să prevadă expresis verbis cuantumul acestor suplimente nu l-a negat nici pârâta. Însă ceea ce a susţinut în faţa instanţei de fond a fost că, dacă nu există o reglementare legală care să prevadă cuantumul celor două suplimente, instanţa de judecată poate să acorde aceste suplimente în valoare de 25 % din salariul de bază.
Din acest punct de vedere recurenţii consideră că instanţa de judecată nu a motivat hotărârea, în sensul că nu a arătat care au fost motivele pentru care a apreciat că nu poate să acorde aceste suplimente în procentele solicitate.
Recurenţii consideră că prin prevederea acestor drepturi au avut o speranţă legitimă consacrată de însuşi legiuitorul român privind plata celor două suplimente salariale, fiind titularii unui interes patrimonial care intră sub protecţia instituită de art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O.
Stabilirea fiecărui supliment în cuantum de 25 % este o creaţie a jurisprudenţei, prin raportare la alte sporuri sau suplimente de aceeaşi natura, creaţie menită să asigure echilibrul dintre Stat şi individ, precum şi echitatea. Cuantumul de 25 % solicitat prin acţiune a avut ca justificare cuantumul maxim prevăzut în legislaţia muncii în materie de drepturi salariale. Aşadar, dacă legiuitorul a prevăzut un cuantum maxim de 25 % în materia altor drepturi salariate (ex. sporul maxim pentru vechimea în muncă), atunci precizarea şi acordarea unor noi drepturi salariale, fără a se preciza exact cuantumul acestora nu poate decât să aibă în vedere deja un cuantum maxim precizat în aceeaşi materie.
O minimă motivare se impunea în condiţiile în care nici în mod implicit nu rezultă din motivarea hotărârii care sunt raţiunile care au determinat instanţa să respingă în tot acţiunea introductivă.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare, pentru perioada în care recurentul-reclamant solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionar public în cadrul agenţiei, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admis teoria recurenţilor şi a obligat autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanţii nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 25 noiembrie 2005, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a admis această excepţie, respingând acţiunea ca prescrisă.
Sunt reale susţinerile potrivit cărora nu a fost motivată soluţia asupra excepţiei invocate însă, având în vedere jurisprudenţa constată a Înaltei Curţi şi în condiţiile în care pe fondul cauzei s-ar fi impus această soluţie, chiar şi în ipoteza în care ar fi fost respinsă excepţia prescripţiei, o eventuală casare cu trimitere pe acest considerent nu se justifică întrucât nu ar avea nicio finalitate.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, motiv pentru care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.S., C.L., F.D.L., D.C.M., L.A., S.M., P.C., S.V., P.L., M.M., N.M., B.Ş., M.V., L.V.M., P.M., Ş.T.A., L.S.L., Ş.A.A., H.R., I.C., O.C. şi G.D., împotriva sentinţei civile nr. 963 din 10 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4156/2009. Contencios. Anulare decizie Uniunea... | ICCJ. Decizia nr. 4158/2009. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
