ICCJ. Decizia nr. 4158/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4158/2009
Dosar nr. 8555/2/2008
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta G.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.P.M. obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând suplimentul postului în procent de 20 % din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în acelaşi procent, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999, reactualizate cu rata inflaţiei, de la 18 iulie 2005 până la 15 martie 2006.
A.N.P.M., prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.
Prin sentinţa civilă nr. 1215, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei G.M. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că deşi dreptul la suplimentul postului şi suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuşi, nu a fost stabilit şi cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziţii în acest sens şi nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanţa de fond a constatat că obligaţia nu este determinată, iar dispoziţia în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabileşte în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta G.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii iar instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu a motivat hotărârea.
Faptul că, la momentul actual, nu există un text de lege care să prevadă expresis verbis cuantumul acestor suplimente nu l-a negat nici pârâta. Însă ceea ce a susţinut în faţa instanţei de fond a fost că, dacă nu există o reglementare legală care să prevadă cuantumul celor două suplimente, instanţa de judecată poate să acorde aceste suplimente în valoare de 25 % din salariul de bază.
Din acest punct de vedere recurenta consideră că instanţa de judecată nu a motivat hotărârea, în sensul că nu a arătat care au fost motivele pentru care a apreciat că nu poate să acorde aceste suplimente în procentele solicitate.
Recurenta consideră că prin prevederea acestor drepturi a avut o speranţă legitimă consacrată de însuşi legiuitorul român privind plata celor două suplimente salariale, fiind titulara unui interes patrimonial care intră sub protecţia instituită de art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O.
Stabilirea fiecărui supliment in cuantum de 25 % este o creaţie a jurisprudenţei, prin raportare la alte sporuri sau suplimente de aceeaşi natura, creaţie menită să asigure echilibrul dintre Stat şi individ, precum si echitatea. Cuantumul de 25 % solicitat prin acţiune a avut ca justificare cuantumul maxim prevăzut în legislaţia muncii în materie de drepturi salariale. Aşadar, dacă legiuitorul a prevăzut un cuantum maxim de 25 % în materia altor drepturi salariate (ex. sporul maxim pentru vechimea în muncă), atunci precizarea şi acordarea unor noi drepturi salariale, fără a se preciza exact cuantumul acestora nu poate decât să aibă în vedere deja un cuantum maxim precizat în aceeaşi materie.
Recurenta mai consideră că instanţa de fond în mod nelegal refuză să judece cauza pe considerentul că în acest fel s-ar substitui puterii legislative sau executive, încălcând în acest fel dispoziţiile art. 21 din Constituţia României care prevăd accesul liber la justiţie, dar mai ales dispoziţiile art. 3 C. civ., care prevăd că judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.
O minimă motivare se impunea în condiţiile în care nici în mod implicit nu rezultă din motivarea hotărârii care sunt raţiunile care au determinat instanţa să respingă în tot acţiunea introductivă.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. l88/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare, pentru perioada în care recurentul-reclamant solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionar public în cadrul agenţiei, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurentei şi a obliga autoritatea să-i acorde acesteia suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25 % pentru fiecare supliment ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanta nu are o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, motiv pentru care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de G.M., împotriva sentinţei civile nr. 1215 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4157/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4162/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
