ICCJ. Decizia nr. 4156/2009. Contencios. Anulare decizie Uniunea Naţionala a Barourilor din România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4156/2009
Dosar nr. 4873/2/2008
Şedinţa publică din 8 octombrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta J.M. a chemat în judecată pârâtul C.U.N.B.R. solicitând anularea deciziei nr. 354 din 18 iunie 2008 adoptată de pârât şi înscrierea sa ca avocat al B.C., cu scutire de examen în temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este doctor în drept din anul 2004, conferenţiar universitar din vara anului 2008, având o vastă experienţă profesională recunoscută şi pe plan internaţional. A desfăşurat activitate în consultanţă internaţională în România, a participat ca expert juridic în proiecte de asistentă tehnică internaţională finanţate de U.E., din care două au vizat reforma justiţiei în România, având şi studii de specialitate efectuate la universităţi de prestigiu din străinătate.
Reclamanta a mai precizat că a depus cerere de admitere în profesia de avocat cu scutire de examen la data de 05 iulie 2006 ataşând dovada obţinerii titlului de doctor în drept, precum şi actele care atestă pregătirea profesională.
Prin hotărârea nr. 4 din 20 octombrie 2006, B.C. a respins cererea din motive subiective, neprofesionale şi nelegale, iar în urma admiterii contestaţiei a fost organizat un examen în prezenţa a patru membrii ai B.C., cererea fiind respinsă din nou.
Contestaţia formulată împotriva hotărârii de respingere a cererii a fost respinsă de pârât prin Decizia nr. 354/2008 având în vedere că reclamanta nu posedă cunoştinţele necesare pentru exercitarea profesiei de avocat.
La termenul de judecată din 27 octombrie 2008, instanţa de fond a pus în discuţia părţilor, din oficiu, necesitatea citării în calitate de pârât şi a B.C., faţă de împrejurarea că prin Decizia contestată a fost soluţionată contestaţia formulată de reclamantă împotriva hotărârii B.C. de respingere a cererii de intrare fără examen în profesia de avocat.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că solicită anularea celor două hotărâri şi înţelege să se judece în contradictoriu cu U.N.B.R., C.U.N.B.R. şi B.C.
Prin sentinţa civilă nr. 692 din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, atât acţiunea reclamantei cât şi cererea U.N.B.R. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în urma interviului, comisia a apreciat activitatea didactică, ştiinţifică şi editorială a petentei, axată în special pe domeniul dreptului comunitar, dar a considerat că aceasta nu este suficientă pentru exercitarea practică a profesiei de avocat.
Această apreciere a fost întocmită pe baza punctelor de vedere exprimate de fiecare dintre cei patru membri ai comisiei de interviu care au considerat că reclamanta nu are cunoştinţe profesionale minim necesare în domeniul dreptului civil, penal sau familiei, reţinând o prezentare sumară, imprecisă sau greşită a temelor profesionale puse în discuţie în cadrul interviului.
Instanţa de fond a mai apreciat că în condiţiile în care rezultatul verificării cunoştinţelor nu a fost unul favorabil reclamantei, care să ateste deţinerea unui minim de cunoştinţe pentru exercitarea în bune condiţii a profesiei de avocat, soluţia de respingere a cererii de primire în profesie fără examen este legală.
Susţinerea reclamantei din notele scrise conform căreia îndeplineşte toate cerinţele prevăzută de art. 11 din Legea nr. 51/1995 nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei, având în vedere că respingerea cererii nu a fost întemeiată pe neîndeplinirea uneia sau a unora dintre aceste condiţii legale.
Hotărârea B.C. este motivată, în preambulul acesteia făcându-se referire la verificarea cunoştinţelor reclamantei, această împrejurare de fapt constituind motivul avut în vedere la respingerea cererii, neputându-se reţine încălcarea dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, care stabilesc pronunţarea de către consiliul baroului a unei hotărâri motivate asupra cererii de primire în profesie.
De asemenea, instanţa de fond a respins şi cererea pârâtei U.N.B.R. de acordare a cheltuielilor de judecată faţă de împrejurarea că nu a fost depusă la dosar dovada achitării onorariului de avocat.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta M.J. şi pârâta U.N.B.R. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Reclamanta M.J. în motivarea recursului arată că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta consideră că susţinerile primei instanţe sunt netemeinice şi nelegale pentru considerentul că prevederea legală „poate fi primit în profesie", inserată în cuprinsul art. 16 alin. (2) din aceeaşi lege, trebuie înţeleasă în sensul că dacă o persoană aflată în una dintre situaţiile limitativ prevăzute de acest text, solicită primirea în profesie cu scutire de examen, cererea trebuie să fie admisă, dacă sunt îndeplinite si celelalte condiţii de înscriere în avocatură.
Prin urmare, contrar celor reţinute de către prima instanţă, textul art. 16 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1995 stabileşte un drept faţă de persoanele care îndeplinesc condiţiile legale pentru admiterea în profesia de avocat si nu o posibilitate sau o facultate.
Drept consecinţă, măsura refuzului primirii în profesia de avocat cu scutire de examen nu poate fi discreţionară, iar când în urma verificării se constată îndeplinirea condiţiilor legale, de către persoana care a formulat o atare cerere, textul legal amintit dă naştere în favoarea acesteia a unui drept care trebuie recunoscut legal.
Recurenta mai susţine că hotărârea adoptată nu este motivată, C.B. reţinând, fără însă a prezenta vreo argumentare, că reclamanta nu ar întruni condiţiile pentru a fi primită în profesia de avocat cu scutire de examen.
Pentru acest considerent, apreciază că actul administrativ emis de către Consiliul B.C., contrar celor reţinute de către prima instanţă, încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, care impun obligativitatea motivării hotărârii adoptate.
Aprecierile Consiliului B.C. cum că nu ar deţine cunoştinţele necesare exercitării profesiei de avocat, însuşite de către Consiliul U.N.B.R. ca motivaţie ce a stat la baza respingerii contestaţiei, reprezintă o exercitare abuzivă şi discreţionară a atribuţiilor conferite organelor profesiei.
Recurenta mai consideră că actele contestate sunt nelegale pentru considerentul că deţine titlul de doctor în drept, calitate ce i-a fost conferită încă anterior depunerii cererii, această situaţie îndreptăţind-o să solicite primirea în profesie, cu scutire de examen.
II. Pârâta U.N.B.R. prin recursul formulat susţine că la termenul din 23 februarie 2009 nu a avut posibilitatea să facă dovada achitării onorariului de avocat, însă acesta a fost plătit din 3 septembrie 2008, depunând actele doveditoare.
Recurenta-pârâtă consideră că potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanţa de fond trebuia să oblige reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză precum şi cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
I. Cu privire la recursul formulat de M.J.
Primirea în profesia de avocat se obţine pe baza unui examen organizat de barou, iar la cerere poate fi primit în profesie cu scutire de examen şi cel care până la data primirii a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care-l fac nedemn de profesia de avocat.
Această dispoziţie este considerată de instanţa de fond ca fiind o excepţie de la regula generală şi nu constituie un drept de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, ci numai o posibilitate, lăsând organelor abilitate ale U.A. să decidă pentru fiecare caz în parte.
Prevederile art. 16 din Legea nr. 51/1995 republicată şi modificată, instituie regula generală pentru primirea în profesia de avocat, examenul, dar şi excepţia-scutirea de examen.
Pentru primirea în profesia de avocat cu scutire de examen, legiuitorul a folosit sintagma „la cerere poate fi primit în profesie ...".
Este evident că norma este supletivă şi nu imperativă, fiind la latitudinea organelor abilitate dacă cel care a formulat o astfel de cerere va beneficia sau nu de scutire de examen.
Refuzul nu trebuie însă să fie nejustificat şi acest aspect este analizat de instanţa de contencios administrativ.
Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a răspuns corespunzător unor întrebări legate de dreptul civil, penal sau familiei, reţinând o prezentare sumară, imprecisă sau greşită a temelor profesionale puse în discuţie, în mod legal i-a determinat pe pârâţi să refuze ca aceasta să fie primită în profesie, fără examen.
Însăşi Legea nr. 51/1995, conferă acest drept de apreciere pârâţilor.
Prin urmare, recurenta nu are un drept prevăzut de lege pentru a fi primită în profesia de avocat cu scutire de examen.
Raţiunile pentru care pârâţii au respins cererea recurentei au fost arătate prin actele contestate şi înscrisurile care au stat la baza adoptării acestora.
Numai membrii comisie pot stabili dacă răspunsurile la întrebări, sunt convingătoare, instanţa de judecată neputând să se substituie comisiei.
Nicio dispoziţie legală nu interzice susţinerea unui interviu cu ocazia luării deciziei de intrare în profesia de avocat fără examen, astfel încât pârâţii au dreptul să intervieveze candidaţii.
Refuzul este nejustificat potrivit art. 2 din Legea nr. 554/2004 nemodificată (în vigoare la data formulării cererii) dacă exprimarea explicită a voinţei de a nu rezolva cererea este făcută cu exces de putere.
La rândul său, excesul de putere era definit ca exercitarea dreptului de apărare prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
Aprecierea pârâţilor nu a încălcat drepturile recurentei-reclamante, prevăzute de lege, deoarece Legea nr. 51/1995 nu califică scutirea de examen pentru intrarea în profesia de avocat ca un drept propriu – zis, ci numai condiţionat de acordul organelor de conducere.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate în recurs sunt neîntemeiate, în cauză nefiind incident art. 304 pct. 9, astfel cum susţine recurenta, instanţa de fond pronunţând o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
II Cu privire la recursul formulat de U.N.B.R.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.: „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a tăcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari. faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 274 C. proc. civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Aşadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată sunt cuprinse acele sume de bani care în mod real necesar şi rezonabil au fost plătite sau urmează a fi plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură eu acel litigiu.
Pentru a dispune în sensul admiterii cererii era necesar ca pârâta să facă dovada că suma solicitată reprezintă cheltuielile ocazionate cu susţinerea intereselor în cauza de faţă, prin prezentarea unor documente justificative care să stabilească că suma de bani reprezintă onorariul avocaţial.
Potrivit art. 132 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute in interesul clientului său, onorariile urmând a fi stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului.
În temeiul art. 129 alin. (1) C. proc. civ., partea are obligaţia de a proba cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, regula fiind că dovada cheltuielilor de judecată se face cu acte, documente sau înscrisuri justificative.
Deci, pârâta era obligată să depună copia convenţiei de asistenţă judiciară, semnată cu avocatul acesteia, precum şi decontul în baza cărora instanţa de judecată în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., putea să oblige reclamanta la plata acestora.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată reţinând faptul că, la dosar, nu a fost depusă dovada achitării onorariului de avocat.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de M.J. şi U.N.B.R., împotriva sentinţei civile nr. 692 din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4155/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 4157/2009. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
