ICCJ. Decizia nr. 4489/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4489/2009
Dosar nr. 3518/117/2008
Şedinţa publică din 21 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A.A.M.R. a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 172 din 2 iulie 2008 emise de pârâtă, restituirea imobilului situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. 7757, iar ulterior, transcris în C.F. nr. 11130 a localităţii, nr. top 876, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta susţine că Decizia pe care o contestă este nelegală, întrucât a făcut dovada că este continuatoarea persoanei juridice de la care s-a preluat imobilul anterior individualizat, respectiv, S.A. din Ardeal.
Tribunalul Cluj, prin încheierea civilă nr. 2092 din 7 noiembrie 2008, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În considerentele sentinţei, tribunalul a reţinut faptul că, în raport de prevederile art. 2 alin. (2) din OUG nr. 83/1999, republicată, şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine curţii de apel.
Curtea de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 123 din 23 martie 2009, a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că, prin Decizia nr. 172 din 2 iulie 2008, pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a respins cererea de retrocedare depusă de reclamanta A.A.M.R. pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, reţinând că aceasta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
Prima instanţă a apreciat că Decizia contestată este legală, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada că întruneşte cerinţele impuse de art. 1 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 83/1999, republicată.
În concret, instanţa a arătat că demersul judiciar prin care reclamanta a cerut să se constate că este continuatoarea persoanei juridice de la care s-a preluat imobilul aflat în discuţie s-a finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 510 din 23 ianuarie 2007 de către Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 8699/211/2006, sentinţă prin care s-a respins cererea reclamantei.
În plus, prima instanţă a mai precizat şi faptul că încheierea civilă nr. 5009 din 7 mai 2004 nu face referire şi nu analizează întrunirea condiţiilor impuse de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 pentru recunoaşterea continuităţii entităţii juridice.
Ca atare, curtea a reţinut că cele două hotărâri judecătoreşti – atât cea de acordare a personalităţii juridice, cât şi cea prin care s-a luat act de modificarea actului constitutiv – prin care reclamanta doreşte să facă dovada recunoaşterii continuităţii nu cuprind dispoziţii exprese prin care să se constate că reclamanta este continuatorul recunoscut a persoanei juridice de la care s-a preluat imobilul, respectiv, S.A. din Ardeal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A.A.M.R., care a solicitat modificarea acesteia, în sensul admiterii acţiunii.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea este lipsită de temei legal, că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se susţine de către recurentă faptul că în mod greşit prima instanţă a apreciat că nu a probat faptul că este continuatoarea juridică a fostului titular al dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Cluj-Napoca.
Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 7-13 dosar).
Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
1. Nu este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Prin urmare, în dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată.
Însă, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu impune obligaţia de a se răspunde punctual la toate susţinerile şi afirmaţiile părţilor: textul face referire expresă numai la indicarea motivelor pentru care au fost respinse cererile acestora.
În consecinţă, instanţa are posibilitatea de a proceda la sintetizarea acestora, în raport de legătura lor logică, şi de a le examina în mod grupat.
În speţa de faţă, Înalta Curte consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. În plus, sentinţa atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, după cum susţine recurenta A.A.M.R. în cererea de recurs.
2. Nu este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză nefiind vorba de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti lipsite de temei legal sau dată cu aplicarea greşită a legii.
Mai precis, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 alin. (3) din OUG nr. 83/1999, republicată, şi art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, conform art. 1 alin. (3) din ordonanţa în discuţie, prin comunitatea minorităţilor naţionale se înţelege entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat.
Recunoaşterea continuităţii entităţii juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea acesteia, în condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Or, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din legea anterior enunţată, recunoaşterea continuităţii entităţii juridice este realizată, dacă, „prin hotărâre judecătorească se constată că sunt aceeaşi persoană juridică cu cea desfiinţată sau interzisă (..)".
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, instanţa de control judiciar reţine că o entitate care se consideră îndreptăţită la restituirea unui imobil, în baza OUG nr. 83/1999, republicată, trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei condiţii, şi anume:
a) să prezinte o hotărâre judecătorească care să-i recunoască continuitatea faţă de fostul titular al dreptului de proprietate, precum şi una care să-i autorizeze funcţionarea, în condiţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată;
b) să se încadreze în definiţia dată comunităţii minorităţilor naţionale de către art. 1 alin. (3) teza I din acest act normativ;
c) să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.
Din modul în care este formulată prima condiţie, rezultă că legiuitorul impune existenţa unei hotărâri judecătoreşti distincte de cea de autorizare a funcţionării, care este prealabilă şi determină competenţa viitoare pentru cererea de recunoaştere a continuităţii.
Prin încheierea nr. 381 din 20 iunie 1990, prin care Judecătoria Cluj-Napoca i-a admis cererea privind acordarea personalităţii juridice şi înscrierea în Registrul special al instanţei (aflată la filele 28-29 dosar Tribunalul Cluj), recurenta a încercat să probeze faptul că este continuatoarea S.A. din Ardeal.
Însă, la momentul autorizării funcţionării unei persoane juridice de drept privat, instanţa competentă verifică doar îndeplinirea condiţiilor impuse de legile speciale care reglementează situaţia persoanelor juridice şi nu pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Ca atare, Înalta Curte apreciază, în acord cu concluzia la care a ajuns şi prima instanţă, că nu este fondată susţinerea recurentei în sensul că prin încheierea prin care i-a fost aprobată personalitatea juridică i-a fost recunoscut şi statutul de succesoare a proprietarului tabular al imobilului pretins.
În plus, instanţa de control judiciar reţine că, pentru a dovedi existenţa continuităţii între cele două persoane juridice anterior arătate, recurenta a invocat şi încheierea civilă nr. 5009 din 7 mai 2004 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a aprobat modificarea actelor constitutive ale A.A.M.R., conform actului adiţional autentificat sub nr. 249 din 5 martie 2004 de BNP S.C.L.(fila 34 dosar Tribunalul Cluj).
Înalta Curte consideră că modificarea art. 4 din Statutul recurentei – în sensul că A.A. din Ardeal a fost fondată în anul 1844, iar în anul 1939 şi-a modificat numele în A.A.M. din Ardeal, iar la data de 25 martie 1990, ca succesor juridic, a fost reînfiinţată sub denumirea A.A.M.R. – nu poate face dovada că recurenta este succesorul fostului titular al dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în discuţie.
În concret, Înalta Curte are în vedere faptul că recurenta s-a adresat instanţei cu o cerere în procedura necontencioasă prin care, în temeiul art. 33 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (2) din OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2005, a solicitat ca aceasta să ia act de modificarea art. 4 din Statutul său constitutiv.
Însă, încheierea civilă nr. 5009 din 7 mai 2004, pronunţată cu această ocazie, nu analizează în nici un mod îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar reţine că recurenta a formulat o acţiune în constatarea calităţii de continuatoare a S.A. din Ardeal, însă aceasta acţiune i-a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 510 din 23 ianuarie 2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca (rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2287 din 8 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Cluj) – a se vedea filele 52-69 dosar Tribunalul Cluj.
Aşadar, Înalta Curte consideră că este corectă soluţia pronunţată de prima instanţă, în sensul că Decizia nr. 172 din 2 iulie 2008 emisă de autoritatea intimată este legală, întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului situat în Cluj-Napoca, str. Republicii nr. 22.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A.A.M.R. împotriva sentinţei nr. 123 din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4487/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4495/2009. Contencios → |
|---|
