ICCJ. Decizia nr. 4726/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs

Decizii ICCJ 2009 (Contencios administrativ)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 4726/2009

Dosar nr. 4329/1/2009

Şedinţa publică de la 29 octombrie 2009

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au fost admise acţiunile conexe formulate de Universitatea „S.H.” din Bucureşti, în contradictoriu cu Guvernul României şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi au fost anulate Hotărârile Guvernului nr. AA/2007 şi nr. BB/2008, în ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la reclamantă.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, în interesul pârâtului Guvernul României.

A fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea reclamantului de suspendare a executării H.G. nr. BB/2008.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în fapt:

- că prin hotărârile atacate au fost aprobate: structura instituţiilor de învăţământ superior acreditate; domeniile de studii universitare de licenţă şi specializările acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu;

- că ambele hotărâri (cu conţinut identic în privinţa reclamantei) stabilesc: modificări ale denumirilor facultăţilor din cadrul universităţii reclamante; reorganizarea anumitor facultăţi; eliminarea anumitor forme de învăţământ; modificarea numărului de credite transferabile;

- că ambele hotărâri exprimă refuzul aprobării numărului de credite pe care Carta Universitară l-a stabilit în ceea ce priveşte Facultatea de Drept şi Administraţie Publică domeniul licenţă - drept şi domeniul licenţă - administraţie publică la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă;

- că reclamanta contestă eliminarea anumitor forme de învăţământ pentru formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi învăţământ la distanţă, pe care cele două hotărâri au operat-o prin dispoziţiile lor.

În drept, instanţa a reţinut:

- că apărările pârâtului şi intervenientului privind necesitatea autorizării de către A.R.A.C.I.S. a formelor de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă pe temeiul dispoziţiilor H.G. nr. 1011/2001, nu pot fi reţinute, întrucât sunt contrazise de dispoziţiile art. 103 şi 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995;

- că singura condiţie pe care o impune, în această problemă, Legea nr. 84/1995 - ca act normativ superior celui invocat de pârât - este cea privind organizarea cursurilor de zi;

- că însăşi H.G. nr. 1011/2001 - invocată de pârât - face referire, în art. 3 alin. (2), la acordul Ministerului (prin organele abilitate), numai pentru organizarea învăţământului la distanţă şi cu frecvenţă redusă în specializările postuniversitare, iar nu în cele universitare;

- că, potrivit art. 17 din H.G. nr. 1011/2001, procedura de evaluare a programelor de învăţământ la distanţă sau cu frecvenţă redusă se realizează conform Legii nr. 88/1993, singura procedură care prevede necesitatea evaluării de către A.R.A.C.I.S., iar această concluzie rezultă şi din adresa nr. TT/2008 emisă de A.R.A.S.I.S., conform căreia această autoritate nu are nicio competenţă în organizarea facultăţilor, ci doar în evaluarea de programe şi evaluările instituţionale;

- că, pe baza acestor argumente, dispoziţiile hotărârilor de Guvern atacate nu sunt fundamentate legal, întrucât reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 60 din Legea nr. 84/1995;

- că, în raport cu dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 84/1995, referitoare la principiul autonomiei universitare şi cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 288/2004, referitoare la numărul de credite de studiu transferabile corespunzătoare studiilor universitare de licenţă (minimum 180, maximum 240 şi 60 de credite pentru un an de studiu), reclamanta a stabilit în mod legal - prin Carta Universitară - un număr de 180 de credite de studiu transferabile pentru facultăţile sale de ştiinţe juridice şi administrative, domeniul de licenţă drept;

- că intervenientul a pretins încălcarea de către Carta Universitară a reclamantei a unor hotărâri ale Guvernului care ar obliga reclamanta să organizeze studiile juridice cu 240 de credite de studiu transferabile, echivalentul a 4 ani de studii, dar nu a indicat concret care sunt actele normative care prevăd aceste condiţii;

- că singurul text legal care se referă la durata studiilor universitare de licenţă de 4 ani se găseşte în Legea nr. 288/2004, iar el se referă la învăţământul tehnic;

- că, urmare a acestor argumente, apărările pârâtului şi intervenientului privind nelegalitatea Cartei Universitare a reclamantei în privinţa duratei studiilor, trebuie înlăturate, cu atât mai mult cu cât, în virtutea principiului autonomiei universitare - prevăzut de dispoziţiilor art. 92 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 84/1995, reclamanta are dreptul exclusiv de a stabili structura şi durata studiilor juridice;

- că este atributul exclusiv al unor instituţii de învăţământ superior, acreditate potrivit legii, de a stabili modalitatea de funcţionare, în virtutea principiului constituţional al autonomiei universitare, astfel încât autoritatea cu competenţă în domeniul evaluării calităţii în învăţământul superior, nu are nicio competenţă în organizarea facultăţilor;

- că susţinerile pârâtului şi intervenientului întemeiate pe dispoziţiile art. 92 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 şi potrivit cărora programarea, organizarea, desfăşurarea şi perfecţionarea procesului de învăţământ trebuie verificate de către A.R.A.C.I.S., sunt nefondate;

- că, în considerarea dispoziţiilor art. 92 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 84/1995 care reglementează autonomia universitară, nu se poate confunda: stabilirea planurilor de învăţământ şi a programelor analitice de către o instituţie de învăţământ superior cu avizul obligatoriu al A.R.A.C.I.S. cu modalitatea de funcţionare a unei asemenea instituţii, întrucât atunci când legiuitorul a înţeles să limiteze principiul autonomiei universitare, a prevăzut-o în mod expres.

Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recurs pârâtul Guvernul României, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.

În motivarea cererii, recurentul arată că:

- În cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 288/2004, potrivit cărora durata ciclurilor de studii pe domenii şi specializări se stabileşte de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, la propunerea Consiliului Naţional al Rectorilor, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Potrivit dispoziţiilor legale această autoritate are competenţa de a controla şi monitoriza aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea şi funcţionarea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ particular.

Legea nr. 84/1995, la art. 103, alin. (2) prevede: ";Instituţiile şi unităţile de învăţământ particular acreditate fac parte din sistemul naţional de învăţământ şi educaţie şi se supun dispoziţiilor prezentei legi";.

- Modalitatea de acreditare şi autorizare a instituţiilor de învăţământ superior a fost reglementată prin Legea nr. 88/1993 şi ulterior prin O.U.G. nr. 75/2005, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit acestor acte normative, formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă trebuie să parcurgă procedura de evaluare academică. Legiuitorul a prevăzut şi condiţia că aceste forme de învăţământ se pot organiza doar de către acele facultăţi care au prevăzută şi forma de învăţământ „zi";. Nu trebuie confundată vocaţia pe care o au universităţile de a organiza în cadrul facultăţilor forme de învăţământ la distanţă (ID) şi frecventă redusă (FR) în specializările autorizate sau acreditate cu obligaţia parcurgerii procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe.

- Legiuitorul a statuat în sensul că formele FR şi ID se organizează doar de acele facultăţi care au cursuri la zi, respectiv că nu pot fi organizate cursuri la ID şi FR dacă universitatea respectivă nu are organizate şi cursuri la zi la disciplina respectivă. Aceste prevederi legale nu exonerează instituţia de învăţământ superior de obligaţia de a se supune, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 75/2005 şi H.G. nr. 1418/2006, procedurii de evaluare în vederea autorizării/acreditării acestor forme de învăţământ.

În raport cu aceste dispoziţiile legale instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod trunchiat şi nelegal prevederile legale. De altfel, instanţa de fond a reţinut prevederile art. 17 din H.G. nr. 1011/2001 privind organizarea şi funcţionarea învăţământului la distanţă şi a învăţământului cu frecvenţă redusă în instituţiile de învăţământ superior, dar le-a ignorat cu desăvârşire în construirea argumentării soluţiei. Potrivit prevederilor art. 17 din H.G. nr. 1011/2001: ";Procedura de evaluare academică a programelor de învăţământ la distanţă sau de învăţământ cu frecvenţă redusă se realizează conform Legii nr. 88/1993, republicată";. În prezent este în vigoare O.U.G. nr. 75/2005 care a abrogat Legea nr. 88/1993.

- Ministerul Educaţiei Cercetării şi Inovării are competenţa de a introduce în hotărârea de Guvern dedusă judecăţii doar instituţiile de învăţământ superior care au parcurs toate etapele prevăzute de lege în vederea autorizării/acreditării pentru organizarea formelor de învăţământ la distanţă şi cu frecvenţă redusă. Ori, reclamanta nu a parcurs etapa obligatorie, a evaluării de către A.R.A.C.I.S.

Legea nr. 88/1993 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei. în vederea punerii în aplicare a dispoziţiilor acestei ordonanţe a fost emisă H.G. nr. 1418/2006 pentru aprobarea Metodologiei de evaluare externă, a standardelor, a standardelor de referinţă şi a listei indicatorilor de performanţă a Agenţiei Române de asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior. O.U.G. nr. 75/2005 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2006.

Prevederile legale sunt foarte clare în ceea ce priveşte standardele de performanţă care trebuie îndeplinite, de către orice instituţie de învăţământ care organizează cursuri de zi, cu frecvenţă redusă sau la distanţă.

- Potrivit prevederilor art. 17 (1), lit. b) din O.U.G. nr. 75/2005, „A.R.A.C.I.S. are următoarele atribuţii în domeniul acreditării:

b) evaluează în temeiul standardelor şi al metodologiei aprobate prin hotărâri ale Guvernului, la cerere sau din proprie iniţiativă, şi propune autorizarea, respectiv acreditarea furnizorilor de învăţământ superior şi a programelor lor de studii. Pe baza rapoartelor de acreditare, Ministerul Educaţiei şi Cercetării elaborează actele normative pentru înfiinţarea de structuri de învăţământ superior”.

Totodată, potrivit prevederilor art. 35 alin. (1) din acelaşi act normativ: „Pot desfăşura activităţi de învăţământ superior şi pot utiliza denumirile de universitate sau altele similare numai instituţiile de învăţământ superior autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate”.

- Instanţa fondului nu numai că s-a substituit puterii legiuitoare, arogându-şi dreptul de a decide cine face parte din sistemul naţional de învăţământ stabilind şi condiţiile pe care instituţia de învăţământ superior le îndeplineşte pentru aceasta, dar a şi interpretat eronat prevederile art. 60 din Legea nr. 84/1995, omiţând prevederile O.U.G. nr. 75/2005, ale H.G. nr. 1011/2001, ale H.G. nr. 1418/2006. Faptul că există un program de studiu de licenţă acreditat, care se desfăşoară pentru o anumită formă de învăţământ, respectiv zi nu conduce la ideea că pentru acelaşi program este viabilă şi poate fi organizată de aceeaşi instituţie de învăţământ superior o altă formă de învăţământ la aceleaşi standarde cerute de legislaţia în vigoare.

Prin urmare, instanţa de fond a considerat în mod nelegal că formele de învăţământ la distanţă şi fără frecvenţă pot fi organizate fără a urma procedura de evaluare, considerând în locul autorităţii competente A.R.A.C.I.S. că sunt îndeplinite condiţiile pentru organizarea acestor forme de învăţământ.

- În ceea ce priveşte numărul de credite transferabile necesare care trebuie parcurse, instanţa de fond şi-a motivat soluţia plecând de la principiul autonomiei universitare prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 288/2004. Şi de această dată instanţa de fond a interpretat şi a reţinut în mod trunchiat prevederile legale.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că „aceste instituţii de învăţământ superior pot organiza funcţionarea anumitor specializări prin reglementări proprii, care însă trebuie să respecte dispoziţiile legale imperative prevăzute de legea învăţământului şi celelalte acte normative care reglementează acest domeniu”.

Instanţa de fond nu a reţinut faptul că potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare, cu modificările şi completările ulterioare,

„(3) Durata ciclurilor de studii pe domenii şi specializări se stabileşte de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, la propunerea Consiliului Naţional al Rectorilor, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului”.

Totodată Legea nr. 288/2004 prevede la art. 4 alin. (3) faptul că pentru un an de studiu corespund un număr de 60 de credite de studiu transferabile.

- Potrivit dispoziţiilor art. 6 din H.G. nr. 1175/2006: „Instituţiile de învăţământ superior public şi privat vor proceda la reformarea planurilor de învăţământ ale specializărilor acreditate şi/sau autorizate provizoriu, pentru a asigura dobândirea cunoştinţelor şi a competenţelor definitorii pentru domeniul de studiu şi pentru a realiza un învăţământ în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii şi ale studentului”.

Prin urmare, raportat la prevederile legale menţionate mai sus, toate instituţiile de învăţământ superior de stat şi particulare care fac parte din sistemul naţional de învăţământ, care au acreditate program de licenţă „drept” li s-a stabilit un număr de credite de 240.

În concluzie, în mod legal pentru domeniul de licenţă „drept” din cadrul Facultăţii de Drept şi Administraţie Publică a fost prevăzut un număr de 240 de credite.

În situaţia în care o universitate ar avea pentru aceeaşi specializare mai puţine credite decât celelalte, aceasta nu ar putea pune în practică însuşi principiul pentru care aceste credite au fost implementate în sistemul de învăţământ, respectiv transferul acestora. Creditele sunt transferabile de la o facultate/instituţie de învăţământ la alta pe unităţi de curs, pe module sau pe perioade compacte de studiu.

A admite o ipoteză contrară ar însemna crearea unei situaţii discriminatorii faţă de studenţii de la celelalte facultăţi de drept care parcurg 240 de credite la specializarea „drept";.

- Instanţa de fond, substituindu-selegiuitorului, a argumentat ca fiind fundamentată acţiunea reclamantei în ceea ce priveşte stabilirea numărului de credite (180) într-un mod arbitrar, pornind de la reglementările art. 4 alin. (1) din Legea nr. 288/2004, dar la fel de bine putea stabili un număr de 240 de credite. Instanţa de fond îşi argumentează reţinerile în ceea ce priveşte numărul de credite „preferat” de reclamantă, respectiv 180 prin faptul că reclamanta l-a stabilit în Carta universitară, fundamentat pe principiul autonomiei universitare.

Autonomia universitară, nu implică existenţa unei autonomii de reglementare şi de decizie în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” şi pe cale de consecinţă, autonomia universitară nu se poate exercita decât cu respectarea legilor cu caracter general şi cu valabilitate pe întregul teritoriu al ţării.

A da o altă interpretare principiului constituţional al autonomiei universitare ar însemna aşezarea instituţiilor de învăţământ superior mai presus de lege, ceea ce ar conduce la nesocotirea celorlalte dispoziţii şi principii din cuprinsul Legii fundamentale. Prin urmare, este neîndoielnic că dispoziţiile constituţionale trebuie interpretate sistematic şi prin luarea în considerare a finalităţii lor, fără a se absolutiza una dintre aceste prevederi până la înlăturarea celorlalte la fel de importante.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 23/2005. De altfel, art. 188 din Legea nr. 84/1995 prevede: „Carta universitară nu poate avea prevederi contrare legislaţiei în vigoare. Nerespectarea legilor în conţinutul Cartei universitare atrage nulitatea de drept a actului respectiv”. Astfel, prin Cartă, reclamanta avea obligaţia de a respecta prevederile legale şi nu de a le eluda.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs în termen şi intervenientul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, cererea fiind legal scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Motivele invocate de intervenient sunt identice cu cele ale pârâtului Guvernul României, mai sus redate.

Recursurile sunt fondate, astfel încât, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi admise iar sentinţa va fi modificată în parte, fiind respinse ca neîntemeiate cele două acţiuni conexe şi va fi admisă în fond cererea de intervenţie accesorie pentru următoarele motive:

I. În fapt

În cursul lunii mai 2007 a fost afişat pe Internet proiectul H.G. nr. AA/2007 privind domeniile de studii universitare de licenţă, structurile instituţiilor de învăţământ superior şi specializările organizate de acestea. În anexa nr. 3 a acestui proiect de act normativ era desfăşurată „Structura instituţiilor de învăţământ particular acreditate, domeniile de studii universitare de licenţă şi specializările acreditate sau autorizate să funcţioneze provizoriu”, incluzând şi Universitatea „S.H.” din Bucureşti cu toate facultăţile sale (din Bucureşti şi din ţară).

Luând cunoştinţă de acest proiect şi nemulţumită că nu a primit acreditarea pentru Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, ci doar autorizarea provizorie, reclamanta a transmis Guvernului punctul său de vedere, prin adresa din 15 mai 2007.

În M. Of. nr. 481/18.07.2007 a fost publicată hotărârea Guvernului susmenţionată.

Reclamanta a comunicat Guvernului protestul său pentru intrarea în vigoare a hotărârii, prin adresa din 27 iulie 2007.

La data de 27 septembrie 2007, Universitatea „S.H.” a adoptat Carta Universitară prin care au fost stabilite creditele de studiu transferabile pentru învăţământul superior de licenţă la 180 pentru învăţământul la zi, cu frecvenţă redusă şi la distanţă.

La data de 30 octombrie 2007, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a răspuns protestului reclamantei.

La data de 7 februarie 2008 reclamanta a formulat plângerea prealabilă, iar la aceeaşi dată a introdus la Curtea de Apel Bucureşti cererea de suspendare a executării H.G. nr. AA/2007 conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

La 27 martie 2008, Universitatea a introdus acţiunea principală din cauza de faţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1035 din 1 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă cererea de suspendare a executării hotărârii Guvernului, până la soluţionarea în fond, în dosarul în care s-a solicitat suspendarea pe cale separată.

La data de 24 iunie 2008 a fost publicată în M. Of., H.G. nr. BB/2008 care conţinea dispoziţii identice cu cele ale H.G. nr. AA/2007 şi pe care o abroga.

La data de 22 iulie 2008, Universitatea a formulat cerere de suspendare a executării celei de-a doua hotărâri, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, la Curtea de Apel Bucureşti, iar la 24 iulie a formulat plângerea prealabilă vizând aceeaşi hotărâre.

La 29 iulie 2008 a fost introdusă acţiunea în anulare a H.G. nr. BB/2008, cerere conexată la prima acţiune prin încheierea din 25 noiembrie 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 2084 din 25 august 2008 a Curţii de Apel s-a dispus suspendarea executării hotărârii până la soluţionarea în fond a cauzei, în dosarul în care s-a solicitat suspendarea pe cale separată.

Prin încheierea instanţei din 2 septembrie 2008 s-a admis cererea de suspendare a executării H.G. nr. AA/2007 formulată în acţiunea principală şi s-a dispus suspendarea până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

II. Punctul de plecare a conflictului dedus judecăţii

Din anul 2005, Universitatea reclamantă a stabilit, într-o manieră informală, pentru Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, pentru toate cele trei forme de învăţământ: de zi, (IZ), la distanţă (ID) şi cu frecvenţă redusă (FR) 180 de credite de studiu transferabile (CST), corespunzătoare unei durate a studiilor universitare de licenţă de 3 ani.

Carta Universitară a reclamantei din 3 noiembrie 2003 nu prevedea nimic cu privire la aceste aspecte, iar la 27 septembrie 2007, după intrarea în vigoare a H.G. nr. AA/2007 a fost adoptată Carta invocată în cauza de faţă.

Ca efect al acestei reglementări interne informale din anul 2005, în anul şcolar 2005 - 2006 s-au înscris la Universitatea „S.H.” peste 9.000 de studenţi, la toate cele trei forme de învăţământ, iar conform celor 180 CST oferite cursanţilor, aceştia ar fi trebuit să absolve studiile de licenţă la Facultatea de Drept în sesiunea iulie 2008.

De aici a rezultat şi interesul reclamantei: pe de o parte de a apăra un sistem de învăţământ superior pe care l-a cauţionat şi l-a oferit pe piaţa învăţământului universitar fără a-l fi „legiferat” intern printr-o Cartă Universitară; pe de altă parte de a contesta prima hotărâre a Guvernului care nu a acreditat facultatea respectivă din cauza numărului de CST, deci a duratei studiilor considerată de autoritate: nelegală formal - în lipsa unei evaluări A.R.A.C.I.S., dar şi nelegală în fond (în raport cu legea aplicabilă) şi necorespunzătoare standardelor de calitate şi de performanţă ale învăţământului superior actual.

Formulând plângerile prealabile, precum şi cele două acţiuni deduse judecăţii în cauza de faţă, reclamanta a invocat, în esenţă, două temeiuri care i-ar fi permis stabilirea în mod suveran a 180 CST şi care, în consecinţă, ar atrage şi nelegalitatea hotărârilor Guvernului, întrucât i-au contestat acest drept:

- dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare, conform cărora:

“(1) Studiile universitare de licenţă corespund unui număr cuprins între minimum 180 şi maximum 240 de credite de studiu transferabile, conform Sistemului european de credite de studiu transferabile (ECTS).

(3) La învăţământul de zi, durata normală a studiilor universitare de licenţă este de 3-4 ani şi corespunde unui număr de 60 de credite de studiu transferabile pentru un an de studiu. Durata studiilor de licenţă pentru învăţământul tehnic este de 4 ani”.

- principiul autonomiei universitare garantat de Constituţia României în art. 32 alin. (6) şi prevăzut de dispoziţiile art. 89 şi 103 din Legea nr. 84/1995.

III. În drept

1. Controlul de legalitate asupra H.G. nr. AA/2007 nu se poate raporta, strict formal, la valoarea juridică a Cartei Universitare, înţeleasă de reclamantă ca expresie a autonomiei universitare şi ca „lege internă” ale cărei norme nu ar putea fi înlăturate decât la cerere prin constatarea nulităţii sale printr-o hotărâre judecătorească.

Aceasta deoarece, la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului, Carta invocată de reclamantă şi care prevedea în anexa 1 „Structura academică” la pct. 2 „Facultatea de Drept şi Administraţie publică 180 CST pentru toate cele trei forme de învăţământ - nu exista.

Aşadar, rămân în discuţie aici numai dispoziţiile legale incidente în cauză şi anume cele care reglementează durata învăţământului universitar pentru una sau mai multe forme de învăţământ şi cele care, deşi nu reglementează expres durata, stabilesc autoritatea competentă să o facă şi eventual, criteriile după care aceasta se ghidează.

În sistemul învăţământului universitar românesc, fie el de stat sau particular, sunt aplicabile două legi: Legea nr. 84/1995 a învăţământului şi Legea nr. 288/2004 privind organizarea studiilor universitare.

Ambele legi prevăd existenţa a trei forme de învăţământ universitar: de zi, cu frecvenţă redusă şi la distanţă.

Art. 67 din Legea nr. 84/1995 reglementează numai durata la zi în învăţământul universitar de lungă durată la 4-6 ani, în funcţie de profil, durată care se stabileşte prin hotărâre a Guvernului. Acelaşi art., alin. (2) prevede că aceste studii se încheie cu examen de licenţă.

Art. 15 alin. (10) din aceeaşi lege prevede formele „cu frecvenţă redusă” şi „la distanţă”, dar nu reglementează durata lor, nici în ani nici în CST şi nici autoritatea competentă a o reglementa.

Legea nr. 288/2004 reglementează în detaliu aceste aspecte în art. 1 alin. (1)-(3), dar şi în art. 4 - invocat doar parţial de către reclamantă, conform cărora:

- Art. 1.

„(1) Prezenta lege reglementează organizarea studiilor universitare pe trei cicluri, respectiv studii universitare de licenţă, studii universitare de masterat şi studii universitare de doctorat.

(2) Fiecare ciclu de studii este delimitat de celelalte prin proceduri distincte de admitere şi de absolvire.

(3) Durata ciclurilor de studii pe domenii şi specializări se stabileşte de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, la propunerea Consiliului Naţional al Rectorilor şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.”

- Art. 4.

(2) În sensul prezentei legi, creditele de studiu transferabile sunt valori numerice alocate unor unităţi de cursuri şi altor activităţi didactice. Prin creditele de studiu transferabile se apreciază, în medie, cantitatea de muncă, sub toate aspectele ei, efectuată de student pentru însuşirea unei discipline.

(4) La învăţământul seral, durata studiilor pentru obţinerea numărului de credite de studiu transferabile, necesare absolvirii, este mai mare cu un an faţă de cea de la învăţământul de zi în domeniul respectiv.

(5) Durata studiilor pentru obţinerea creditelor de studiu transferabile la învăţământul cu frecvenţă redusă şi la distanţă se reglementează prin hotărâre a Guvernului.

(6) Studiile universitare de licenţă asigură un nivel de calificare adecvat exercitării unei profesii în vederea inserţiei pe piaţa forţei de muncă, prin cunoştinţe generale şi de specialitate corespunzătoare.

(7) În cadrul studiilor universitare de licenţă este obligatorie efectuarea unor stagii de practică”.

Sub incidenţa textelor enunţate din ambele legi, problema legalităţi H.G. nr. AA/2007 se pune sub două aspecte:

- competenţa Guvernului de a stabili durata studiilor sau de a cenzura durata stabilită de universitate pentru cele cu frecvenţă redusă şi cele la distanţă;

- competenţa Guvernului de a stabili sau a cenzura durata studiilor pentru forma de învăţământ la zi.

Sub primul aspect, răspunsul este dat de art. 4 alin. (5) care prevede reglementarea duratei studiilor prin hotărâre a Guvernului.

Sub cel de-al doilea aspect, sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din lege care prevăd că durata ciclurilor de studii pe domenii şi specializări se stabileşte de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Chiar dacă textul arătat are un anumit grad de generalitate, el nu poate fi înlăturat prin opoziţie cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (3), pe care le-a invocat reclamanta, întrucât acestea din urmă nu exclud dreptul de control al Guvernului, exercitat fie direct, fie prin autorităţile cu atribuţii în domeniul acreditării instituţiilor de învăţământ superior de stat ori particulare.

2.A. Controlul de legalitate asupra H.G. nr. BB/2008, emisă după adoptarea, în septembrie 2007, a Cartei Universitare a Universităţii „S.H.”, presupune soluţionarea unei probleme prealabile: aceea a conţinutului noţiunii de „autonomie universitară”.

Dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 stabilesc conţinutul autonomiei comunităţii universitare prin două componente:

- dreptul de a conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără nici un fel de ingerinţe ideologice politice, religioase;

- dreptul de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior, stabilite prin lege.

Aşadar, autonomia presupune interzicerea oricăror ingerinţe, dar numai în măsura în care ele sunt de natură ideologică, politică ori religioasă.

În speţă, însă, controlul Guvernului asupra structurii academice a universităţii reclamante s-a exercitat în limitele legii, având ca obiectiv durata studiilor universitare de licenţă sub toate cele trei forme ale acestora şi vizând toate instituţiile de învăţământ superior din România.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 prevăd că autonomia universitară vizează domeniile conducerii, structurii şi funcţionării instituţiei şi pe cele ale activităţii didactice şi de cercetare ştiinţifică, precum şi pe cele ale administrării şi ale finanţării.

Or, niciunul dintre aceste domenii nu a fost vizat şi nici afectat de hotărârea de Guvern atacată.

În fine, nici dispoziţiile art. 103 alin. (3) din lege nu sunt incidente pentru a concluziona că Guvernul ar fi acţionat şi reglementat nelegal. Dimpotrivă, textul acestui alin. pune în relaţie autonomia organizatorică şi funcţională de care se bucură instituţiile de învăţământ particular cu obligaţia acestora de a o folosi „în concordanţă cu reglementările legale referitoare la organizarea şi funcţionarea sistemului de învăţământ”.

B. Cea de-a doua problemă prealabilă, în strânsă legătură cu prima, este cea a efectelor juridice ale Cartei Universitare, adoptată de reclamantă în septembrie 2007, asupra H.G. nr. BB/2008.

Aceasta deoarece autonomia universitară se circumscrie legii şi se defineşte prin elemente stricte, astfel cum rezultă din textele mai sus citate.

Nu mai puţin important în speţă este a observa circumstanţele în care Carta a fost adoptată şi scopul ei implicit: în cursul conflictului născut între părţi şi pentru a „legifera” post factum o situaţie fără acoperire legală şi care crease probleme reale universităţii în raporturile sale cu studenţii Facultăţii de Drept.

Aşa fiind, reclamanta nu poate opune unui act normativ emis de Guvern în limitele competenţei sale legale, un act intern având, la limită, natura unui statut şi care reglementează drepturile şi obligaţiile comunităţii universitare căruia îi este aplicabil.

C. În ceea ce priveşte controlul de legalitate propriu-zis al H.G. nr. BB/2008, concluziile instanţei de faţă sunt determinate şi întemeiate pe aceleaşi dispoziţii legale enunţate şi analizate pentru H.G. nr. AA/2007, având în vedere că, în conţinutul său, cea de-a hotărâre este identică cu prima emisă. Este neîndoielnic şi aici că, sub incidenţa art. 1 şi 4 din Legea nr. 288/2004, Guvernul are competenţa atât de a reglementa durata cursurilor la formele de învăţământ cu frecvenţă redusă şi la distanţă, cât şi de a exercita controlul asupra duratei stabilite de universităţi pentru cursurile de zi, în raport cu criteriile oferite de standardele europene de calitate şi eficienţă a învăţământului şi pe baza procedurilor de evaluare prestabilite prin acte normative speciale.

În fine, trebuie observat că formularea permisivă a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 288/2004, în ceea ce priveşte durata normală a studiilor universitare de licenţă la învăţământul de zi, nu exclude dreptul de control al autorităţii asupra calităţii studiilor oferite de instituţiile de învăţământ şi în consecinţă, nici dreptul de a amenda excesul de expeditivitate a studiilor universitare, atunci când se face în detrimentul calităţii acestora.

Un argument legal în favoarea acestei interpretări se află în dispoziţiile art. 4 alin. (2) fraza a doua din Legea nr. 288/2004 care arată că prin creditele de studiu transferabile se apreciază cantitatea de muncă, sub toate aspectele ei, efectuată de student pentru însuşirea unei discipline.

Or, este împotriva logicii, a presupune că o cantitate de muncă mai mică ar putea asigura, chiar şi în condiţiile unei logistici superlative puse la dispoziţie de instituţia de învăţământ, o calitate a pregătirii mai mare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de Guvernul României şi de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării împotriva sentinţei civile nr. 3326 din 2 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică în parte sentinţa în sensul că respinge ca neîntemeiate acţiunile conexe privind anularea parţială a H.G. nr. AA/2007 şi H.G. nr. BB/2008, precum şi cererile de anulare a actelor administrative asimilate, reprezentate de nesoluţionarea în termenul legal a plângerilor prealabile formulate de reclamantă împotriva hotărârilor guvernului mai sus menţionate.

În consecinţă, admite în fond cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării în interesul Guvernului României.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2009.

← ICCJ. Decizia nr. 4666/2009. Contencios. Refuz soluţionare...		ICCJ. Decizia nr. 4746/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... →

ICCJ. Decizia nr. 4726/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4726/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs