ICCJ. Decizia nr. 4844/2009. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4844/2009
Dosar nr. 380/2/2009
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta F.C.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia la numirea unui evaluator pentru evaluarea imobilului din Bucureşti, strada B. constând din 300 m.p. teren şi o construcţie din zid acoperită cu tablă având parter cu 2 apartamente a 3 camere, hol, baie, bucătărie, oficiu cu parchet şi sobe de teracotă, etajul 1 cu aceeaşi împărţire, etajul 2 cu 2 apartamente mari a 2 camere, hol, baie şi bucătărie şi 2 apartamente mici compuse din 2 camere şi bucătărie; obligarea pârâtei să emită decizie conţinând titlul de despăgubire la nivelul stabilit prin raportul de evaluare şi la plata unei penalităţi de 50 RON pe zi întârziere până la aducerea la îndeplinire a hotărârii de la rămânerea definitivă a acesteia.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că are calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul demolat aparţinând autorilor săi, conform deciziei nr. 261 din 9 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
În baza acestei hotărâri rămasă definitivă şi irevocabilă, unitatea obligată Municipiul Bucureşti, trebuia să facă propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent şi să înainteze dosarul pârâtei.
Reclamanta a mai arătat că a formulat cerere către pârâtă pentru evaluarea imobilul şi emiterea titlului de despăgubiri la 6 octombrie 2008 la care nu a primit răspuns, formulând cerere prealabilă conform art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pârâta prin întâmpinare a invocat excepţia prematurităţii formulării acţiunii arătând că în cauză procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată, nu a fost emisă o dispoziţie motivată de Primăria Municipiului Bucureşti în calitate de unitate deţinătoare şi în lipsa acesteia nu a fost declanşată procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de acordare a măsurilor reparatorii.
Prin sentinţa civilă nr. 2017 din 14 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prematurităţii formulării acţiunii şi a respins acţiunea ca prematur formulată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că procedura de acordare a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost declanşată la data sesizării instanţei -15 ianuarie 2009 deoarece nu a fost emisă de unitatea deţinătoare în baza deciziei din 9 aprilie 2008 o dispoziţie motivată conţinând propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat.
Instanţa de fond a constatat că, în cauză, Comisia Centrală nu a fost sesizată cu dosarul reclamantei astfel că nu are posibilitatea să procedeze la evaluarea imobilului şi plata despăgubirilor, care se efectuează după emiterea dispoziţiei Primarului Municipiului Bucureşti, dispoziţie care nu a fost emisă.
S-a mai reţinut că reclamanta avea obligaţia, ca anterior sesizării instanţei de contencios administrativ să facă demersuri la Primăria Municipiului Bucureşti pentru emiterea deciziei pentru acordarea despăgubirilor, aceasta fiind prima etapă prealabilă declanşării procedurii prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta F.C.R. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs, s-a invocat situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. s-au adus, în esenţă, următoarele critici sentinţei atacate:
- instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 alin. (1), (2) şi (21) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Se susţine că aceste dispoziţii se aplică situaţiilor în care entitatea deţinătoare, notificată, a dat curs acesteia, soluţionând-o în termenele impuse de art. 25-26 din Legea nr. 10/2001.
În opinia recurentei-reclamante, în situaţia în care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a fost sancţionat refuzul de a soluţiona notificarea şi a fost stabilit dreptul la restituirea prin echivalent a imobilului preluat abuziv, această hotărâre este asimilată de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu dispoziţia sau decizia entităţii învestite cu soluţionarea notificării. Astfel, motivul invocat de prima instanţă, al lipsei acestei decizii, reprezintă o interpretare restrictivă şi excesiv de formalistă a prevederilor menţionate, fapt ce contravine art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitor la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
- hotărârea pronunţată nu este în consens cu cele statuate prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii.
Intimata-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
S-a apreciat că în mod corect a fost soluţionată excepţia prematurităţii cererii reclamantei pentru că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată, astfel încât nu poate fi declanşată procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, nefiind aplicate greşit dispoziţiile art. 16 alin. (1), (2) şi (21) din Titlul VII al legii menţionate.
Se susţine că nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru că decizia nr. 261/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, nu putea fi considerată ca o dispoziţie de soluţionare a notificării conform Legii nr. 10/2001.
Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă la litigiile rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 şi nu la procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, se arată că nefiindu-i trimis dosarul reclamantei de către entitatea notificată, nu poate cădea în pretenţii, nefiind titularul unei obligaţii legale sau convenţionale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul formulat în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ., apreciază recursul ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Dispoziţiile art. 16 alin. (1), (2) şi (21) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, invocate de recurenta-reclamantă ca fiind greşit interpretate şi aplicate de prima instanţă prevăd:
„Alin. (1) Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Alin. (2) Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau, după caz, a ordinelor.
Alin. (21) Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către aceasta”.
După cum se constată aceste dispoziţii prevăd cazurile în care se declanşează procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor şi deci implicit modalităţile legale de învestire a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Ori, dosarul recurentei-reclamante nu a fost înaintat intimatei-pârâte în niciuna din modalităţile prevăzute de dispoziţiile legale enunţate pentru ca aceasta să declanşeze procedura administrativă în sensul numirii unui evaluator şi a emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, astfel cum se solicită în cererea de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 261 din 9 aprilie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost schimbată în parte sentinţa nr. 1649/2007 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, s-a dispus obligarea pârâtului, Municipiul Bucureşti să facă propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent şi să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei în sensul constatării preluării abuzive a imobilului.
Nu au fost făcute dovezi în sensul îndeplinirii celor dispuse prin dispozitivul acestei decizii, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că la data formulării cererii procedura prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 245/2007, cu modificările şi completările ulterioare, nu a fost declanşată, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nefiind sesizată cu dosarul reclamantei.
Prin urmare, nu poate fi reţinută situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. şi nici încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul nesoluţionării cererii reclamantei într-un termen rezonabil, din moment ce, aşa cum s-a reţinut, nu a avut loc o învestire a pârâtei cu dosarul acesteia pentru declanşarea procedurii administrative.
Susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia hotărârea judecătorească (neidentificată în cererea de recurs, putându-se deduce că aceasta este decizia civilă nr. 261 din 9 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti) pronunţată poate fi asimilată cu dispoziţia sau decizia entităţii învestite cu soluţionarea notificării nu poate fi reţinută ca fiind fondată pentru că nu corespunde realităţii.
Dispozitivul acestei hotărâri judecătoreşti nu este în sensul celor menţionate de recurenta-reclamantă, ci în sensul „obligării Municipiului Bucureşti să facă propuneri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent şi să înainteze dosarul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor”.
Ori, o hotărâre judecătorească ce cuprinde o obligaţie de a face nu echivalează cu o dispoziţie sau decizie în sensul Legii nr. 10/2001.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care vizează litigiile rezultate din aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Decizia menţionată nu este incidentă în cauza dedusă judecăţii ce are ca obiect o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu referire la procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, întrucât decizia aceasta priveşte altă categorie de litigii.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.C.R., împotriva sentinţei civile nr. 2017 din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4839/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4863/2009. Contencios. Conflict de... → |
|---|
