ICCJ. Decizia nr. 4865/2009. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4865/2009
Dosar nr. 5656/2/2007
Şedinţa publică de la 5 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 25 martie 2005 reclamanta S.N.R.C. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. în principal, constatarea nulităţii absolute a procesului verbal din 10 decembrie 2004 încheiat de A.N.A.F. în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse de organele de control; în subsidiar anularea procesului-verbal din 10 decembrie 2004 în partea referitoare la măsurile de natură fiscală dispuse de organele de control şi anularea deciziei nr. 33/2005 în privinţa pct. 1 şi 3.
În motivarea acţiunii, reclamanta a invocat în principal nulitatea actului de control în privinţa stabilirii obligaţiilor fiscale, pentru nerespectarea prevederilor O.G. nr. 92/2003 în sensul emiterii subsecvente a deciziei de impunere, în forma şi cu rigorile prevăzute de C. proc. fisc., criterii pe care actul de control nu le îndeplineşte.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta A.N.A.F. a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii în contencios administrativ, împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei.
Prin sentinţa nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă; a anulat parţial decizia nr. 33/2005 şi parţial procesul-verbal de control din 10 decembrie 2004, în ceea ce priveşte următoarele debite stabilite de organul fiscal; suma de 3.073.695.799 ROL impozit pe profit precum şi accesoriile aferente, în sumă de 1.005.615.957 ROL; suma de 2.336.008.807 ROL TVA, precum şi accesoriile aferente în sumă de 780.107.039 ROL, exonerând reclamanta de la plata acestora; a respins restul pretenţiilor reclamantei.
Examinând excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă, Curtea a respins-o în considerarea faptului că, prin decizia de soluţionare a contestaţiei, cererea reclamantei a fost respinsă ca prematură.
Interesul pentru introducerea acţiunii constă tocmai în faptul că societatea reclamantă a fost vătămată în drepturile sale prin actul administrativ fiscal emis de către organele de control cu încălcarea dispoziţiilor legale, respectiv procesul-verbal din 10 decembrie 2004.
Pe fondul cauzei, instanţa a examinat justeţea stabilirii obligaţiilor către bugetul consolidat al statului, pe capitole, cum au fost stabilite de organul de control şi cum au fost abordate de expertul contabil, reţinând în esenţă următoarele:
În privinţa înregistrării pe cheltuieli a unor cheltuieli aferente în baza unor documente emise de furnizori inexistenţi, Curtea a reţinut justeţea susţinerilor pârâtei şi ale expertului în sensul că facturile emise de furnizori inexistenţi nu pot constitui documente justificative în sensul legii, cât timp una din condiţiile de validitate ale facturii fiscale este şi existenţa reală a persoanei furnizorului.
Referitor la înregistrarea pe cheltuieli a unor sume fără document justificativ, instanţa a împărtăşit punctul de vedere al expertului, astfel că debitul stabilit de organul de control a fost diminuat, anume cu suma de 1.453.500.000 ROL impozit pe profit, respectiv cu 1.104.660.000 ROL TVA.
În ceea ce priveşte înregistrarea pe cheltuieli a unor bonuri fiscale emise de casele de marcat, Curtea a împărtăşit punctul de vedere al expertului, nu însă şi argumentele de text ale acestuia.
Referitor la cheltuielile de protocol, reclamă şi publicitate, Curtea de asemenea a împărtăşit concluzia expertului.
În privinţa contractului de publicitate cu Clubul „S.S.”, instanţa de fond a menţinut constatările şi concluziile organului fiscal, în sensul reţinerii drept cheltuieli nedeductibile şi implicit debitul stabilit, anume 126.437.500 RON impozit pe profit.
Referitor la înregistrarea eronată a unor cheltuieli de protocol, instanţa a menţinut concluziile atât ale organului fiscal cât şi ale expertului.
Concluzia expertului referitoare la cheltuielile de sponsorizare nu a fost reţinută de instanţa de fond în raţionamentul juridic al cauzei.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs S.N.R.C. SA şi A.N A.F.
S.N.R.C. SA a criticat hotărârea judecătorească pentru faptul că aceasta a fost dată în parte cu greşita aplicare a legii. Se precizează în recurs că prima instanţă a înlăturat motivele recurentei care vizau nulitatea absolută a constatărilor şi măsurilor fiscale din procesul-verbal de control, în raport de împrejurarea că acest proces-verbal poate fi contestat conform prevederilor art. 209 din O.G. nr. 92/2003. Arată recurenta că această situaţie nu este de natură să conducă la ideea conform cu care obligaţiile fiscale au fost corect stabilite de către organul de control.
Deasemenea este criticată sentinţa şi pe fond în parte, avându-se în vedere că anumite cheltuieli au fost considerate de instanţă nedeductibile la calculul profitului impozabil, iar taxa pe valoarea adăugată corespunzătoare acestor cheltuieli nu a fost admisă la deducere.
S-a criticat sentinţa şi referitor la cheltuielile înregistrate pe baza unor bonuri fiscale, nu efectuate în favoarea Clubului „S.S.”, cheltuieli de protocol, toate acestea fiind analizate de prima instanţă fără a se avea în vedere prevederile legale şi actele depuse ca probatorii.
Prin recursul declarat, A.N.A.F. a criticat hotărârea judecătorească pentru faptul că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei de interes invocată de aceasta şi s-a admis în parte acţiunea reclamantei. Deasemenea s-au invocat în recurs dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmându-se că instanţa fondului a interpretat greşit probatoriile administrate şi dispoziţiile legale în materie.
Recursul declarat de A.N.A.F. va fi anulat, iar recursul declarat de S.N.R.C. SA se va respinge ca nefondat.
Analizând actele dosarului, motivele din cele două recursuri şi în raport de prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Privitor la recursul formulat de A.N.A.F., conform art. 67 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.
Conform art. 3022 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde sub sancţiunea nulităţii următoarele menţiuni: d) semnătura.
Recursul A.N.A.F. este semnat de Directorul General V.N. şi prin urmare nu de Preşedintele A.N.A.F., pentru a justifica calitatea de reprezentant, care ar fi existat dacă în cauză era dat un mandat special.
Apărările A.N.A.F. în privinţa mandatului cerut conform dispoziţiilor art. 161 C. proc. civ., nu pot fi avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că în speţă devin incidente prevederile alin. (2) ale aceluiaşi text de lege.
Conform H.G. nr. 495/2007, art. 12, Preşedintele A.N.A.F. reprezintă A.N.A.F. în relaţii cu terţii, iar potrivit alin. (8) din acelaşi art.: Prin Ordin al Preşedintelui A.N.A.F. unele atribuţii pot fi derogate vicepreşedinţilor, secretarului general şi persoanelor cu funcţii de conducere.
În Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 sunt prevăzute atribuţiile specifice directorului general.
Din H.G. nr. 495/2007 rezultă fără dubiu că atribuţia declarării şi semnării recursului revine Preşedintelui A.N.A.F. care poate prin ordin delega unele atribuţii, persoanelor care au funcţii publice prevăzute de art. 12 din hotărâre.
Ordinul nr. RR/2008 prin care directorul general adjunct V.N. a fost promovată temporal în funcţia de director general, nu poate ţine loc de delegare în sensul dispoziţiilor art. 12 din H.G. nr. 495/2007.
Trimiterile la Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 nu pot fi avute în vedere de instanţa supremă, atâta timp cât normele invocate se referă la semnarea de acte cu caracter juridic necesare reprezentării A.N.A.F. prin care se asigură reprezentarea în faţa instanţelor.
Faţă de aceste considerente Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de A.N.A.F. pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a exercitat calea de atac.
Referitor la recursul declarat de S.N.R.C. SA, acesta se va respinge ca nefondat.
Prin sentinţa civilă recurată s-a respins excepţia lipsei de interes; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.N.R.C. SA în contradictoriu cu A.N.A.F.; s-a anulat parţial decizia nr. 33/2005 şi parţial procesul-verbal de control din 10 decembrie 2004, în ceea ce priveşte următoarele debite stabilite de organul fiscal; suma de 3.073.695.799 ROL impozit pe profit precum şi accesoriile aferente, în sumă de 1.005.615.957 ROL; suma de 2.336.008.807 ROL TVA, precum şi accesoriile aferente în sumă de 780.107.039 ROL, exonerând reclamanta de la plata acestora; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 1.008,15 RON cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată; s-a respins restul pretenţiilor reclamantei.
Instanţa fondului în raport de actele supuse şi raportul de expertiză efectuat a precizat în mod corect că facturile emise de furnizori inexistenţi nu pot constitui documente justificative, atâta vreme cât nu se încadrează în prevederile legale, C. fisc. înscris în documente pentru aceşti furnizori existând, dar el nu corespunde cu cel existent în baza de date O.R.C.
Nu se poate reţine însă în sarcina reclamantei-recurente vreo culpă sub aspect penal, însă pentru a putea beneficia de deductibilitatea cheltuielilor ocazionate de achiziţie de bunuri, reclamanta-recurentă ar fi trebuit să se comporte ca un comerciant, respectiv să verifice existenţa unui cocontract.
Conform C. fisc. art. 21 şi art. 145, taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă în situaţia în care documentele justificative nu conţin toate informaţiile prevăzute de lege. Prin urmare corect Curtea de Apel a reţinut justeţea măsurii impunerii de către Fisc a obligaţiilor de plată a impozitului pe profit, respectiv T.V.A., în suma contestată.
Referitor la restul pretenţiilor recurentei-reclamante, Curtea de Apel le-a reţinut conform concluziilor expertului chiar dacă referitor la înregistrarea pe cheltuieli a unor bonuri fiscale emise de casele de marcat, argumentul de text din expertiză privesc acte de reglementare ulterioare înregistrării bonurilor, textele invocate de expert aplicându-se de la 1 ianuarie 2006.
Referitor la cheltuielile de protocol, reclamă şi publicitate, corect Curtea de Apel a mers pe concluziile expertizei efectuate în cauză şi a înlăturat pe cele ale organului fiscal de control care nu a menţionat în ce măsură prin actul adiţional care prevede prestarea serviciilor de publicitate, o atare modificare afectează deductibilitatea fiscală.
Pentru cheltuielile privind amortizarea mijloacelor fixe, atât actele doveditoare cât şi concluziile expertizei, arată că acestea sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării veniturilor şi chiar dacă s-ar fi dovedit că exploatarea lor ar aduce venituri (a mijloacelor fixe) s-ar fi discutat acest aspect.
Corect prima instanţă a înlăturat excepţia de nulitate invocată de reclamanta-recurentă, atâta timp cât măsurile de natură fiscală au fost stabilite în urma unui control financiar în conformitate cu prevederile Legii nr. 30/1991.
Faţă de toate aceste considerente pe larg expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de A.N.A.F. şi va respinge ca nefondat recursul declarat de S.N.R.C. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 3092 din 12 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul declarat de S.N.R.C. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4863/2009. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4870/2009. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
