ICCJ. Decizia nr. 5051/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5051/2009
Dosar nr.4255/2/2008
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2803 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul C.S. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, acţiunea având ca obiect anularea ordinului nr. 1041 din 08 iulie 2008 emis de preşedintele pârâtei, ordin prin care reclamantul a fost suspendat de drept din funcţia de inspector clasa I, grad profesional asistent treapta I în cadrul A.N.A.F. - Direcţia Antifraudă Fiscală.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că, potrivit adresei nr. 228/P/2006 a Direcţiei Naţionale Anticoruptie, împotriva reclamantului C.S. a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiuni de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată şi în formă continuată, prevăzută de art. 2481 C. pen., raportat la art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi act normativ.
A mai constatat judecătorul fondului că prin ordinul contestat s-au reţinut ca fiind suspendate de drept raporturile de serviciu ale reclamantului cu instituţia pârâtă, în temeiul dispoziţiilor art. 86 alin. (2) coroborat cu art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999.
Textul de lege care constituie temei al ordinului instituie măsura suspendării de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public aflat într-o astfel de situaţie, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice circumscriindu-se sferei art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999.
A apreciat prima instanţă că în aceste condiţii, cum suspendarea funcţionarului public intervine ope legis, soluţia pârâtei privind incidenţa suspendării este justă, autoritatea neavând niciun drept de apreciere in concreto asupra oportunităţii acestei măsuri, stabilind doar dacă este sau nu întrunită ipoteza normei legale cuprinsă în art. 86 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
În raport cu susţinerea reclamantului în sensul că o atare măsură încalcă prezumţia de nevinovăţie, s-a reţinut că textul Legii nr. 188/1999, care consacră aceste caz de suspendare a raporturilor de serviciu, a făcut obiectul examinării constituţionalităţii sale în mai multe rânduri, statuându-se pentru prima oară, prin Decizia nr. 48/2003 a Curţii Constituţionale, că textul de lege în speţă este constituţional.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.S. criticând sentinţa atacată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că sentinţa instanţei de fond este netemeinică şi nelegală.
A arătat recurentul că, deşi în raport cu prevederea art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999, suspendarea raporturilor de serviciu intervine ope legis, iar autoritatea nu are drept de apreciere asupra oportunităţii, textul de lege nu instituie corelativ măsuri de protecţie care să garanteze respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi angajatului, dat fiind că art. 94 şi următoarele din Legea nr. 161/2003 consacră incompatibilitatea între calitatea de funcţionar public şi orice altă funcţie privată, cu excepţia aceleia de cadru didactic.
A mai susţinut recurentul că între legislaţia română şi legislaţia europeană există neconcordanţe, Regulamentul nr. 96/2004 prevăzând că suspendarea din funcţie a funcţionarului public în cazul infracţiunilor de drept comun se realizează numai cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi angajatului, acestora asigurându-li-se un nivel minim de subzistenţă.
Legislaţia europeană prevede că, în caz de suspendare, Decizia să precizeze dacă în timpul perioadei de suspendare funcţionarul public îşi păstrează integral remuneraţia, sau dacă remuneraţia sa este afectată de vreo reţinere a cărei sumă se fixează prin această decizie, prevederi ce nu se găsesc în legislaţia română.
Apreciază recurentul că în lipsa acestor prevederi este încălcat art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care statuează că orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită.
Avându-se în vedere art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, instanţa de fond trebuia să dea prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, judecătorul naţional fiind obligat să aplice în mod direct normele prevăzute de art. 6 din C.E.D.O., situaţie care ar fi condus la anularea actului administrativ atacat.
Examinând sentinţa atacată prin prisma recursului declarat, precum şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală. Prima instanţă a soluţionat corect acţiunea, toate criticile formulate urmând a fi respinse pentru argumentele expuse în continuare.
Prin Ordinul nr. 1041 din 08 iulie 2008, Preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală a reţinut că raporturile de serviciu ale recurentului-reclamant se suspendă de drept, conform art. 86 alin. (2) coroborat cu prevederile art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999.
Acest ordin a fost emis avându-se în vedere adresa Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, prin care s-a comunicat autorităţii că prin rechizitoriul cu nr. 228/P/2006 emis la data de 27 iunie 2008 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată în stare de liberate a mai multor funcţionari publici, printre care şi reclamantul, care a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată şi în formă continuată prevăzută de art. 2481 C. pen., raportat la art. 248 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi act normativ.
După cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, infracţiunea pentru care reclamantul a fost trimis în judecată se circumscrie sferei art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999, în speţă fiind astfel îndeplinită ipoteza art. 86 alin. (2) teza I din Legea nr. 188/2009 şi a art. 94 alin. (1) lit. m) din acelaşi act normativ.
Din această perspectivă se constată că ordinul atacat prin acţiunea introductivă este temeinic şi legal, fiind emis în conformitate cu prevederile enunţate.
În ce priveşte susţinerile recurentului relative la prezumţia de nevinovăţie, se constată că art. 66 C. proc. pen. înscrie această prezumţie ca principiu fundamental, în temeiul căruia cel cercetat penal nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, în cazul existenţei probelor de vinovăţie, având dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Principiul în speţă guvernează întregul proces penal, putând fi răsturnat numai prin probe şi mijloace de probă, acest principiu fiind statuat şi de Constituţia României, care arată că până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.
Art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text invocat de recurent, arată că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa este legal stabilită".
Dispoziţiile în speţă reglementează prezumţia de nevinovăţie până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prevăzând că este vorba de stabilirea legală a vinovăţiei.
Aşadar, prezumţia de nevinovăţie garantează protecţia persoanelor împotriva arbitrariului în stabilirea şi tragerea la răspundere în procesul penal, iar ceea ce dreptul poate acorda este garanţia că nimeni nu va fi tras la răspundere penală şi sancţionat discreţionar, în cazul unei învinuiri privind săvârşirea unei infracţiuni urmându-se o procedură de stabilire în mod legal a vinovăţiei.
În atare context, nu se poate reţine că în speţă ar exista o încălcare a dispoziţiilor art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezumţia de nevinovăţie garantând protecţia persoanelor în cadrul unui proces penal, sau o neconcordanţă între această dispoziţie şi prevederile legale temei al suspendării.
De altfel, Curtea Constituţională a statuat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor relative la cazul de suspendare prevăzut de Legea nr. 188/1999, reţinând, prin Decizia nr. 48/2003, că măsura are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale unei fapte penale săvârşite de către funcţionarul public în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care el o ocupă, ori pentru infracţiuni de natură să îl facă incompatibil cu acea funcţie publică.
S-a mai apreciat că temeiul suspendării din funcţie a funcţionarului public nu este de natură penală, iar dispoziţiile constituţionale instituie prezumţia de nevinovăţie exclusiv pentru răspunderea penală şi privesc libertatea individuală a persoanei, sub aspectul reţinerii, arestării şi soluţionării procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În ce priveşte aspectele relative la remuneraţia aferentă perioadei de suspendare, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică anterior deţinută, cu achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare.
Sub acest aspect se mai constată că măsura în speţă este una temporară şi este justificată de trimiterea în judecată a funcţionarului public pentru o infracţiune de o gravitate deosebită.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.S. împotriva sentinţei civile nr. 2803 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5040/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5054/2009. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
