ICCJ. Decizia nr. 5054/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5054/2009
Dosar nr.7482/2/2008
Şedinţa publică de Ia 12 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii I.D.C., O.V., G.R.M., A.D.I., D.L.M., B.M., I.R.M., D.C.L., A.I.L. şi M.I. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% fiecare din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioadele 01 ianuarie 2004 şi până la data pronunţării hotărârii.
Au mai solicitat reclamanţii obligarea la plata sumelor actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi a dobânzii legale la data efectuării plăţii, în raport cu perioada raporturilor de serviciu.
Prin sentinţa civilă nr. 1733 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât, pe fondul cauzei fiind respinsă acţiunea formulată.
În ce priveşte excepţia invocată, prima instanţă a reţinut că dreptul la acţiune s-a născut la data de 01 ianuarie 2007, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor art. 31 din Legea nr. 188/1999, astfel că sesizarea instanţei a avut loc cu respectarea termenului general de prescripţie.
Pe fondul cauzei, judecătorul fondului a reţinut, în esenţă, că pentru a fi posibilă acordarea drepturilor solicitate, este necesar ca, în primul rând, să fie posibilă cuantificarea acestora, ca părţi componente ale salariului funcţionarului public, ceea ce presupune existenţa unor dispoziţii date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din actul normativ, atribuţie ce revine însă legiuitorului sau Guvernului.
În lipsa unei atare reglementări, acordarea sporurilor solicitate ar presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de cuantificat, iar pe de altă parte, nerespectarea de către instanţă a Deciziei nr. 820/2008 a Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs I.D.C., O.V., G.R.M., A.D.I., D.L.M., B.M., I.R.M., D.C.L., A.I.L. şi M.I., criticând soluţia pronunţată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că prima instanţă a procedat la o greşită aplicare a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.
Au opinat recurenţii că cele două suplimente se circumscriu noţiunii de sporuri, care fac parte din structura salariului funcţionarului public, iar cum suspendarea prevederilor relative la acestea şi-a încetat aplicabilitatea, dreptul revine în patrimoniul reclamanţilor devenind actual.
Au apreciat recurenţii că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 37 din OG nr. 6/2007, în temeiul cărora salariile se plătesc înaintea oricărei alte obligaţii de plată, acestea neputând face obiectul unei limitări sau renunţări.
S-au invocat dispoziţiile art. 18, art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 53/2003, care prevăd că salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestora este lovită de nulitate, salariaţilor fiindu-le garantat dreptul la egalitate de şanse şi tratament, drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor în calitate de funcţionari publici, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a obliga autoritatea să acorde reclamanţilor suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada de referinţă, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008).
Înalta Curte constată de asemenea că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanţii nu au o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, se constată că în jurisprudenţa C.E.D.O., cu referire la noţiunea de speranţă legitimă, s-a afirmat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor" (Kopecky împotriva Slovaciei, §52; Caracas împotriva României, §49).
Or, în cauză nu se poate reţine că există o „bază suficientă în dreptul intern", atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudenţa unitară a Instanţei Supreme s-a reţinut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcţionarilor publici pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Din acest punct de vedere, relevant este faptul că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut că „un drept care face obiectul unei contestaţii în justiţie sau care apare ca o pretenţie ce se poate susţine nu ar putea constitui o speranţă legitimă apărată de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1" (C. Bîrsan, „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol.I. Drepturi şi libertăţi", Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, pag. 988, cu referire la hotărârea din 28 septembrie 2004, cauza Kopecky împotriva Slovaciei, §52).
De asemenea, Înalta Curte constată că în cauză nu se poate reţine existenţa unei încălcări a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub acest aspect reţinându-se că în speţă a fost respectat dreptul la un proces echitabil.
În raport de cele mai sus menţionate, Curtea apreciază că hotărârea recurată este legală, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de I.D.C., O.V., G.R.M., A.D.I., D.L.M., B.M., I.R.M., D.C.L., A.I.L. şi M.I. împotriva sentinţei civile nr. 1733 din 23 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5051/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5060/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
