ICCJ. Decizia nr. 5291/2009. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5291/2009
Dosar nr. 8758/59/2004
Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel T., secţia comercială, de contencios, administrativ şi fiscal, reclamanta SC B.C. SA a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei şi Comerţului (fostul Minister al Industriei şi Resurselor), cu revenirea la situaţia anterioară de carte funciară - în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra terenului în litigiu - şi recunoaşterea dreptului reclamantei de administrare asupra căii ferate industriale amplasate pe terenul respectiv.
Instanţa reţine că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei şi Comerţului, s-a atestat dreptul de proprietate al pârâtei SC E. E. SA asupra unei suprafeţe totale de 19.417 m.p., identificate conform anexei la certificat.
Instanţa reţine, totodată, că imobilul în litigiu este înscris în C.F. T., imobil constând într-o bază de producţie cu cale ferată industrială situată în C.M. din municipiul T., în suprafaţă totală de 9.417 m.p.
Conform extrasului C.F. T., eliberat la data de 2 iulie 2003, la această dată era înscris dreptul de proprietate al pârâtei SC E. E. SA asupra imobilului respectiv.
Cu privire la cererea de suspendare a judecăţii în baza art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţa reţine că reclamanta SC B.C. SA a invocat excepţia de nelegalitate a ordinului emis de Ministerul Industriei şi Resurselor, solicitând, conform art. 4 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, text conform căruia „în acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza";.
Instanţa constată însă că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza a patra din Legea nr. 554/2004, care prevăd că „suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa În faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze";, având în vedere faptul că instanţa competentă să soluţioneze această excepţie de nelegalitate este Curtea de Apel T., fiind în discuţie un ordin emis de o autoritate centrală (respectiv de Ministerul Industriei şi Resurselor), în condiţiile în care reclamanta are sediul în circumscripţia Curţii de Apel T..
Prin urmare, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza a patra din Legea nr. 554/2004, instanţa va respinge cererea de suspendare a judecăţii în baza art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Cu privire la fondul excepţiei de nelegalitate, instanţa reţine că reclamanta SC B.C. SA a invocat la termenul din 21 noiembrie 2008 - conform înscrisului ataşat la dosar - excepţia de nelegalitate a ordinului emis de Ministerul Industriei şi Resurselor.
Conform motivării excepţiei de nelegalitate, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei şi Comerţului şi prin ordinul nr. 5343/2003 emis de Ministerul Industriei şi Resurselor s-a transmis în proprietatea pârâtei SC E. E. SA o suprafaţă totală de 19.417 m.p. teren, în considerarea documentaţiei depuse de către pârâtă, documentaţie care nu îndeplineşte cerinţele legale de formă şi fond pentru a putea constitui temei al emiterii actului de proprietate atacat.
Instanţa constată că prin ordinul nr. 5343/2003 emis de Ministerul Industriei şi Resurselor s-a constituit comisia de stabilire şi evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei SC E. E. SA.
Art. 2 din ordin a indicat actul normativ care reglementează atribuţiile acestei comisii, iar art. 3 din ordin prevede că această comisie îşi asumă responsabilitatea legalităţii operaţiunilor de stabilire şi evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei SC E. E. SA.
Având în vedere conţinutul ordinului nr. 5343/2003, instanţa constată că prin acest act administrativ s-a constituit comisia de stabilire şi evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei SC E. E. SA. Aşadar, prin acest act nu s-au stabilit şi nici nu au fost evaluate terenurile aflate în patrimoniul pârâtei, aceste operaţiuni fiind în competenţa comisiei constituite în baza acestui ordin.
În consecinţă, instanţa nu poate reţine că prin ordinul nr. 5343/2003 - a cărui nelegalitate se invocă - s-au delimitat şi evaluat terenurile proprietatea pârâtei.
Pe de altă parte, având în vedere conţinutul ordinului nr. 5343/2003, instanţa observă că reclamanta nu a invocat nici un motiv de nelegalitate privind acest ordin, ci numai motive de nelegalitate referitoare la documentaţia depusă de pârâta SC E. E. SA în dovedirea proprietăţii asupra terenurilor cu privire la care pretinde să i se emită certificatul de stabilire a dreptului de proprietate.
Or, aceste chestiuni - referitoare la legalitatea dovedirii dreptului de proprietate asupra terenurilor ce fac obiectul certificatului atacat, precum şi motivele de nelegalitate privind documentaţia pe baza căreia s-a emis acest certificat - fac obiectul acţiunii principale, iar nu al excepţiei de nelegalitate, care a vizat nelegalitatea ordinului nr. 5343/2003.
Instanţa constată, aşadar, că nu au fost invocate de către reclamantă motive de nelegalitate privind ordinul nr. 5343/2003 - care reglementează modul de constituire a comisiei de stabilire şi evaluare a terenurilor aflate în patrimoniul pârâtei - în condiţiile în care reclamanta nu a invocat motive de nelegalitate privind componenţa sau modalitatea de desemnare a acestei comisii, acestea fiind chestiunile reglementate prin ordinul a cărui nelegalitate se invocă.
În consecinţă, instanţa reţine că excepţia de nelegalitate a ordinului nr. 5343/2003 emis de Ministerul Industriei şi Resurselor nu este întemeiată, urmând a fi respinsă cu această motivare.
Cu privire la cererea principală formulată de reclamanta SC B.C. SA, instanţa constată că pârâta a invocat, prin întâmpinarea depusă la termenul din 2 decembrie 2004, excepţia tardivităţii introducerii acţiunii.
Excepţia tardivităţii introducerii acţiunii a fost invocată şi de pârâtul Ministerul Economiei şi Comerţului, prin întâmpinarea depusă la termenul din 3 martie 2005, excepţia tardivităţii introducerii acţiunii.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa urmează a examina cu prioritate această excepţie, care face inutilă examinarea fondului litigiului.
Examinând excepţia tardivităţii introducerii acţiunii, instanţa reţine că această excepţie a fost motivată pe împrejurarea că actul a cărui anulare a solicitat-o reclamanta - respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei şi Comerţului - a fost emis în 14 aprilie 2003, iar acţiunea a fost introdusă la data de 28 septembrie 2004, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Instanţa reaminteşte că imobilul în litigiu este înscris în C.F. T., imobil constând într-o bază de producţie cu cale ferată industrială situată în C.M. din municipiul T., în suprafaţă totală de 9.417 m.p.
Conform extrasului C.F. T., eliberat la data de 2 iulie 2003, la această dată era înscris dreptul de proprietate al pârâtei SC E. E. SA asupra imobilului respectiv.
Aşadar, instanţa reţine că actul pretins nelegal - respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei şi Comerţului - a fost înscris în C.F. T. cel puţin de la data de 2 iulie 2003, prin încheierea C.F.
În privinţa dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa reţine că acţiunea judiciară a fost introdusă de reclamantă la data de 28 septembrie 2004, când erau în vigoare dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 29 din 7 noiembrie 1990.
Instanţa reţine că Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 a fost abrogată la intrarea în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, lege ce a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării în M. Of. al României, Partea 1 a Legii nr. 554/2004, fiind publicată în M. Of., Partea I, nr. 1154/7.12.2004.
Conform art. 27 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei”.
În raport cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 554/2004, instanţa reţine că sunt aplicabile acţiunii introdusă de reclamantă dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 29 din 7 noiembrie 1990.
Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. (2), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta";.
Conform art. 5 alin. (5) din Legea nr. 29/1990, „în toate cazurile, introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere";.
În prezenta cauză, instanţa constată că reclamantei nu i s-a comunicat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 14 aprilie 2003, deoarece reclamanta nu era destinatara acestui act, fiind un terţ pretins vătămat prin emiterea acestuia act administrativ.
Pe de altă parte, instanţa constată că actul pretins nelegal - respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 14 aprilie 2003 de către Ministerul Economiei şi Comerţului - a fost înscris în C.F. cel puţin de la data de 2 iulie 2003, prin încheierea C.F.
În privinţa efectelor înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei în C.F., instanţa precizează că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare din 13 martie 1996, astfel cum a fost republicată în M. Of., Partea I, nr. 201/3.03.2006, „înscrierile în cartea funciară îşi vor produce efectele de opozabilitate faţă de terţi de la data înregistrării cererilor; ordinea înregistrării cererilor va determina rangul înscrierilor";.
În raport cu această reglementare, rezultă că reclamanta avea posibilitatea de a lua cunoştinţă despre înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei asupra terenului în litigiu începând de la data de 2 iulie 2003, acesta fiind momentul de la care se poate considera că reclamanta a luat cunoştinţă de actul administrativ a cărui anulare o solicită.
În raport cu această dată, întrucât procedura prealabilă a fost declanşată abia în luna septembrie 2004, astfel cum rezultă din răspunsul Ministerului Economiei şi Comerţului la plângerea prealabilă, ataşat din Dosarul conexat nr. 10.527 din 25 noiembrie 2004, instanţa constată că reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (5) din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 în privinţa termenelor de solicitare a anulării certificatului în litigiu, motiv pentru care va admite excepţia tardivităţii acţiunii invocată de SC E. E. SA şi de Ministerul Economiei şi Comerţului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC B.C. SA criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia invocată de pârâtă şi a respins acţiunea ca tardiv formulată întrucât nu i s-a comunicat actul administrativ atacat de care a luat cunoştinţă abia în cursul anului 2004 când s-a produs împiedicarea folosirii căii ferate şi a avut loc schimbul de adrese cu SC E. E. SA T. despre care atunci a aflat că este proprietara terenului în discuţie.
Au susţinut, de asemenea că la data eliberării certificatului de proprietate nu le-a fost solicitat acordul de vecinătate de către SC E.E. SA, acord absolut necesar în vederea eliberării certificatului de proprietate.
Recurenta a contestat faptul că termenul de un an prevăzut de lege începe să curgă de la data înscrierii C.F. pe considerentul că opozabilitatea faţă de terţi ca principiu al sistemului de publicitate imobiliară nu are menirea de a reprezenta momentul începerii unui termen procedural sau procesual o reprezintă forma de protecţie a dreptului de proprietate a titularilor dreptului şi a terţilor care ar putea deveni titularii acestui drept.
De asemenea, opozabilitatea nu reprezintă o formă de comunicare a modificării proprietarului în cartea funciară ori o formă de publicitate similară comunicării actelor administrative şi nu este recunoscută „ope legis” ca formă de începere a curgerii termenelor, aşa cum este, de exemplu, prezumată cunoaşterea legii ca urmare a publicării în M. Of. Cu atât mai mult cu cât coexista şi C.F. T., ceea ce conduce la ideea unei excepţii de la principiul comun al opozabilităţii. Ideea era că există o nouă C.F. pentru altă cale ferată şi doar când s-a produs împiedicarea am putut să luam la cunoştinţă de situaţia reală.
Prezumţia opozabilităţii şi luării la cunoştinţă trebuie să fie efectivă şi fără dubii, ori în speţă existau cele două cărţi funciare, ceea ce elimina prezumţia.
Sub aspectul excepţiei de nelegalitate a ordinului din 8 ianuarie 2003 recurenta a susţinut că în mod greşit prima instanţă a analizat pe fond excepţia deoarece se impunea trimiterea spre soluţionare la instanţa competentă.
A formulat critici privind temeinicia acestui ordin susţinând că a fost emis fără respectarea prevederilor legale în materie deoarece se impunea să conţină dispoziţii clare privind atribuţiile comisiei în ceea ce priveşte verificarea legalităţii actului administrativ atacat.
În fine recurenta a expus critici privind legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate care se regăsesc şi în cererea de chemare în judecată.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la criticile privind excepţia de nelegalitate a ordinului din 8 ianuarie 2003 emis de ministrul industriei şi resurselor în sensul că instanţa ar fi trebuit să suspende soluţionarea cauzei şi să trimită excepţia la instanţa competentă.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 suspendare cauzei nu se dispune în cazul în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.
Or, în cauză, instanţa sesizată cu excepţia a fost Curtea de Apel T., secţia de contencios, administrativ şi fiscal, iar ordinul a cărui nelegalitate a fost invocată respectiv ordinul nr. 5343/2003 a fost emis de o autoritate centrală, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a Curţii de Apel, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, în baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în concret a Curţii de Apel T. având în vedere sediul reclamantei SC B.C. SA.
În ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de nelegalitate pe fond, instanţa de fond a respins-o motivat de faptul ca, prin ordinul nr. 5343/2003 nu s-au delimitat şi evaluat terenurile subscrisei, ci doar s-a constituit comisia de stabilire şi evaluare a terenurilor aflate in patrimoniul SC E.E. SA. Astfel, prin acest ordin nu s-au stabilit şi nici nu au fost evaluate terenurile aflate in proprietatea subscrisei, aceste operaţiuni fiind de competenta comisiei constituite in baza acestui ordin.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC B.I. T. împotriva sentinţei civile nr. 45 din 11 februarie 2009 a Curţii de Apel T., secţia de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge excepţia nulităţii recursului formulată de SC E.E. SA T.
Obligă pe recurentă să-i plătească intimatei SC E.E. SA T. suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5289/2009. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 5292/2009. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
