ICCJ. Decizia nr. 5621/2009. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.5621/2009
Dosar nr. 659/44/2009
Şedinţa publică din 08 decembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul K.N. a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, obligarea autorităţii pârâte O.R.I. de a-i acorda dreptul de şedere permanentă în România, drept care i-a fost refuzat prin comunicarea nr. 2172100/ TD/S3 din 19 martie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că este cetăţean turc şi se află de mulţi ani în România, unde desfăşoară activităţi comerciale.
Deşi îndeplineşte toate condiţiile pentru o şedere de lungă durată în România, acest drept i-a fost refuzat pentru un motiv generic, neconcludent şi necenzurabil, în Decizia criticată făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 71 alin. (l) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, autoritatea pârâtă a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, deoarece măsura dispusă se întemeiază pe dispoziţiile art. 71 alin. (l) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, întrucât din informaţiile transmise de S.R.I. a rezultat că şederea reclamantului în România prezintă pericol social pentru siguranţa naţională.
Instanţa de judecată a solicitat lămuriri cu privire la aceste informaţii, însă, autoritatea pârâtă a invocat caracterul secret al acestora, motiv pentru care nu au putut fi furnizate.
Prin sentinţa nr. 136 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantului şi a obligat autoritatea pârâtă O.R.I. să încuviinţeze cererea de şedere în România formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 71 cu art. 6 şi 8 lit. (b) - (d) din O.U.G nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, că existenţa motivelor de neprimire a străinilor pe teritoriul României, la care fac referire textele indicate mai sus, ar justifica în speţă, măsura expulzării reclamantului, în măsura în care s-ar face dovada existentei lor.
Cum însă reclamantul a făcut dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor, motivarea obscură şi secretă a autorităţii pârâte face necenzurabilă măsura dispusă.
Ca atare, judecătorul fondului a apreciat ca nedovedită măsura dispusă de autoritatea pârâtă şi a obligat-o să încuviinţeze cererea de acordare a dreptului de şedere.
Împotriva acestei sentinţe au promovat recurs, în termen legal, O.R.I. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, solicitând admiterea recursurilor, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. (3) şi pct. (9) din C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de fond a pronunţat sentinţa atacată cu încălcarea competenţei altei instanţe şi au criticat sentinţa pentru aplicarea greşită a legii.
În concret, recurentul-pârât O.R.I. a formulat următoarele critici:
competenţa în soluţionarea, în primă instanţă, a prezentei cauze, aparţine Curţii de Apel Bucureşti, în baza dispoziţiilor art. 74 alin. (3) din O.U.G nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată, text care stabileşte o competenţă teritorială exclusivă;
instanţa de fond a motivat sentinţa atacată, în temeiul formei abrogate a OUG nr. 194/2002, din 2004, actul normativ suferind o serie de modificări;
în speţă, era aplicabilă Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională a României şi singura instituţie abilitată pentru a verifica incidenţa dispoziţiilor art. 71 alin. (l) lit. f) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, este S.R.I.;
- prevederile art. 53 din Constituţie permit restrângerea unor drepturi sau libertăţi atunci când această restrângere este prevăzută de lege şi este necesară pentru apărarea unui interes public prioritar, cum este securitatea naţională, motiv pentru care nu se poate aprecia că a existat un abuz din partea instituţiilor statului, referitor la respingerea solicitării reclamantului.
Criticile recurentului Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi au vizat următoarele aspecte:
- sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea competenţei teritoriale exclusive a Curţii de Apel Bucureşti - secţia contencios administrativ şi fiscal, impusă de art. 74 alin. (3) din O.U.G nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, republicată;
- cauza s-a judecat la prim termen, iar instanţa de fond nu a depus diligentele necesare, în baza rolului activ conferit de prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., în vederea transmiterii la dosarul cauzei a datelor şi actelor necesare pronunţării unei hotărâri legale.
Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare în cauză.
În baza art. 137 C. proc. civ., instanţa trebuie să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond, ce fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea pe fond a pricinii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu excepţia de ordine publică a necompetenţei teritoriale exclusive a Curţii de Apel Galaţi, invocată de către recurenţi, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va casa hotărârea instanţei de fond pentru următoarele considerente:
într-adevăr, hotărârea recurată este casabilă în condiţiile art. 304 pct. (3) C. proc. civ., fiind dată de o instanţă necompetentă teritorial să judece acţiunea formulată de reclamant.
Normele de competenţă teritorială exclusivă sunt cuprinse în C. proc. civ., dar şi în alte acte normative.
Din analiza prevederilor art. 159 pct. (3) din C. proc. civ, rezultă că „atunci când pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura" necompetenţa teritorială a instanţei este de ordine publică, iar caracterul imperativ al normei determină caracterul absolut al excepţiei.
În materia contenciosului administrativ, competenţa teritorială este, din perspectiva clasificării competenţei, o competenţă alternativă, reclamantul având drept de opţiune între instanţa de la domiciliul (sediul) său, ori cea de la sediul pârâtului, conform prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată.
În situaţia în care un străin contestă un act administrativ în contencios administrativ, aplicarea art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, impune judecarea cauzei de instanţa de la sediul autorităţii pârâte, reclamantul neavând drept de opţiune, deoarece nu există o instanţă judecătorească românească la domiciliul său. Cu alte cuvinte, în acest, caz competenţa este una exclusivă, iar părţile nu o pot înlătura.
În speţă, actul administrativ atacat, respectiv, refuzul de acordare a dreptului de şedere permanentă în România a fost emis de pârâtul O.R.I., în conformitate cu prevederile art. 74 din O.U.G nr. 194/2002, republicată la data de 05 iunie 2008.
Conform prevederilor art. 74 alin. (3) din O.U.G nr. 194/2002, republicată, „refuzul acordării dreptului de şedere permanentă poate fi atacat în termen de 30 de zile de la data comunicării, la Curtea de Apel Bucureşti".
Aşadar, în cazul contestării refuzului de acordare a dreptului de şedere permanentă, în condiţiile O.U.G nr. 194/2002, republicată, legiuitorul a instituit o normă imperativă, stabilind competenţa teritorială exclusivă de soluţionarea cauzelor în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Este foarte adevărat că O.U.G nr. 194/2002 a suferit o serie de modificări în ultimii ani, însă, se poate observa că reclamantul a înregistrat acţiunea pe rolul Curţii de Apel Galaţi la data de 14 aprilie 2009, fiind incidenţă forma republicată a ordonanţei la data de 05 iunie 2008.
În raport cu reglementările legale aplicabile domeniului, sub aspectul competenţei teritoriale exclusive, Înalta Curte constată că prima instanţă a soluţionat cauza cu nesocotirea normelor de competenţă teritorială exclusivă, astfel încât, în baza art. 312 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., va casa sentinţa primei instanţe, cu trimitere spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de O.R.I. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 136 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5601/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 5628/2009. Contencios. Alte cereri. Fond → |
|---|
