ICCJ. Decizia nr. 5941/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5941/2009
Dosar nr. 6785/1/2009
Şedinţa publică de la 18 decembrie 2009
Asupra contestaţiilor în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta SC W.C. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.
Reclamanta a arătat că prevederile atacate sunt neconforme cu dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 şi cu cele ale Legii nr. 500/2002, întrucât instituie obligaţia de a plăti taxele respective pentru toate societăţile comerciale cu sediul în România, inclusiv pentru cele care nu deţin la sediu aparate sau echipamente care să le permită accesarea acestor servicii ori pentru cele care nu desfăşoară activitate.
A fost invocată Decizia nr. 297 din 06 iulie 2004 a Curţii Constituţionale, care a reţinut că obligaţia de a plăti taxele respective revine doar persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice menţionate.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 767/2008 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea reclamantei SC W.C. SRL, dispunându-se anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003.
De asemenea, prima instanţă a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de Societatea Română de Radiodifuziune.
Instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile interne prevăd că plata taxei menţionate incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii, prevederile atacate nefăcând o aplicare corectă a prevederilor Legii nr. 41/1994.
3. Procedura derulată în recurs
împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs Guvernul României, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Totodată sentinţa instanţei de fond a fost atacată cu recurs şi de Societatea Română de Radiodifuziune, care a invocat prevederile art. 3041 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 2103 din 09 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr. 767/2008 din 11 decembrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Prin aceeaşi decizie, a fost anulat, ca netimbrat, recursul declarat de Societatea Română de Radiodifuziune împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Procedând la judecarea recursurilor, Înalta Curte a constatat că intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de achitare a taxei de timbru şi a timbrului judiciar şi, în temeiul dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 146/1997 şi în O.G. nr. 32/1995, a anulat recursul declarat, ca netimbrat.
Cu privire la recursul declarat de Guvernul României, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat, nefiind îndeplinită ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, pornindu-se de la interpretarea dată noţiunii de „beneficiar”, s-a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect, în litera şi spiritul legii, că obligaţia de plată a taxelor în discuţie revine doar persoanelor juridice care beneficiază de serviciile publice respective.
Totodată, s-a avut în vedere dreptul de opţiune al fiecărei persoane fizice sau juridice de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune şi televiziune, neputându-se accepta transformarea acestui drept într-o obligaţie.
Din analiza textelor celor două hotărâri de Guvern, s-a concluzionat că acestea reprezintă derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care nu pot fi acceptate a fi făcute prin reglementări de nivel ierarhic inferior.
Instanţa de recurs a mai apreciat că, în susţinerea legalităţii textelor în discuţie, nu pot fi prezentate drept argumente legislaţia şi practica europeană în domeniu, considerându-se că acestea vizează, în principal, participarea statului la finanţarea serviciilor publice arătate şi nu modalităţile transpuse legislativ prin care se realizează în concret finanţarea.
Instanţa de recurs a concluzionat că prin cele două hotărâri de Guvern nu s-au aplicat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 41/1994, care fac distincţie în privinţa plăţii taxelor între persoanele juridice beneficiare şi cele care nu au calitatea de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune şi televiziune.
4. Contestaţiile în anulare formulate împotriva deciziei de recurs
Împotriva deciziei pronunţate în recurs au formulat contestaţii în anulare recurenţii Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune.
4.1. Contestatorul Guvernul României a invocat omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra tuturor motivelor invocate prin cererile de recurs.
În acest sens, contestatorul a făcut referire la practica europeană în materie şi la normele comunitare care erau de natură să influenţeze în mod decisiv soluţionarea pricinii, dând măsura abordării unitare şi a stării de spirit la nivel european cu privire la necesitatea finanţării de către statele membre a serviciilor publice de radiodifuziune şi televiziune, şi anume Protocolul de la Amsterdam, anexă a Tratatului CE şi Rezoluţia Parlamentului European din 25 septembrie 2008.
Contestatorul a arătat că instanţa de recurs a refuzat să analizeze aceste argumente, înlăturându-le în mod lapidar, a abordat în mod superficial problematica dedusă judecăţii, a interpretat şi aplicat greşit legea, pornind de la situaţii particulare către o concluzie generală şi a nesocotit practica deja existentă a instanţelor de contencios administrativ.
4.2. Contestatoarea Societatea Română de Radiodifuziune şi-a întemeiat în drept cererea pe prevederile art. 318 C. proc. civ., arătând că decizia contestată este rezultatul unei grave erori materiale care s-a soldat cu anularea recursului său ca netimbrat şi, pe cale de consecinţă, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs invocate de această parte.
În detalierea contestaţiei în anulare, Societatea Română de Radiodifuziune a arătat că taxa pentru serviciul public de radiodifuziune reglementată de Legea nr. 41/1994 este un venit public, ceea ce atrage incidenţa prevederilor art. 17 din Legea nr. 146/1997, referitoare la scutirea de taxa judiciară de timbru.
În altă ordine de idei, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs a omis faptul că intervenţia pe care a formulat-o în litigiu avea caracter accesoriu şi nu intra sub incidenţa prevederilor Legii nr. 146/1997, pentru că nu cuprindea pretenţii proprii, ci numai apărări formulate în interesul uneia dintre părţile aflate în proces. Această împrejurare conduce şi ea către concluzia că anularea recursului ca netimbrat este rezultatul unei grave erori materiale care a viciat profund legalitatea deciziei contestate.
5. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata SC W.C. SRL a solicitat respingerea contestaţiilor în anulare în principal ca inadmisibile şi în subsidiar ca nefondate, arătând, în esenţă, că această cale de atac extraordinară nu este un mijloc de reformare a hotărârii şi că motivele invocate de cei doi contestatori nu se circumscriu prevederilor art. 318 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiilor în anulare
1. Argumentele referitoare la contestaţia Guvernului României
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.
Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestaţiei în anulare obişnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Din conţinutul deciziei contestate rezultă că instanţa de control judiciar a analizat toate motivele de recurs invocate de parte, găsindu-le nefondate. Neexaminarea în detaliu a fiecărui argument indicat în dezvoltarea unui motiv de recurs sau gruparea argumentelor şi cercetarea lor printr-un considerent comun, exprimat sintetic, nu pot fi considerate omisiuni de cercetare a unui motiv de recurs, în sensul art. 318 C. proc. civ.
Cât priveşte pretinsa necercetare a motivului de recurs referitor la practica europeană şi la normele comunitare în materie, contrar susţinerilor contestatorului, în decizia de recurs au fost analizate pe larg argumentele privind sursele de finanţare a activităţii posturilor publice în domeniul audiovizualului, prevederile Protocolului de la Amsterdam şi ale Rezoluţiei din 25 septembrie 2008 a Parlamentului European, răspunsul dat petiţiei de Comisia de Petiţii a Parlamentului European şi modul în care legiuitorul român a înţeles să reglementeze acest domeniu, în cadrul marjei de apreciere naţionale.
Prin urmare, motivul invocat de contestatorul Guvernul României este vădit nefondat.
2. Argumentele referitoare la contestaţia Societăţii Române de Radiodifuziune
Noţiunea de „greşeală materială” la care se referă art. 318 teza I C. proc. civ. vizează aspecte formale ale judecăţii, constând în confundarea unor date sau elemente materiale evidente ori în neobservarea unui act de procedură, care nu a fost supus niciunei analize. Pe calea contestaţiei în anulare nu pot fi remediate greşeli de judecată constând în aprecierea eronată a probelor ori interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
Din considerentele deciziei contestate rezultă că instanţa a considerat că recurenta Societatea Română de Radiodifuziune avea obligaţia achitării taxei de timbru şi a timbrului judiciar potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 146/1997 şi ale O.G. nr. 34/2001, astfel că sancţiunea anulării recursului ca netimbrat a fost rezultatul unei analize a incidenţei prevederilor legale menţionate, iar nu efect al unei greşeli materiale în sensul celor precizate mai sus.
Admiterea excepţiei dirimante a netimbrării recursului a împiedicat, în mod firesc, analizarea motivelor de recurs formulate de Societatea Română de Radiodifuziune, astfel că nu poate fi reţinută o omisiune, din greşeală, a cercetării unui motiv de recurs, potrivit art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
3. Soluţia pronunţată asupra contestaţiilor în anulare
Având în vedere toate considerentele expuse şi ţinând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţiile în anulare ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţiile în anulare formulate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune împotriva deciziei nr. 2103 din 09 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5939/2009. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5439/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
