ICCJ. Decizia nr. 5937/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5937/2009
Dosar nr. 4/45/2009
Şedinţa publică de la 18 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta N.E. a chemat în judecată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând să se dispună anularea deciziei nr. 1367 din 05 februarie 2008 emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantă împotriva hotărârii nr. 213 din 26 septembrie 2007 a Comisiei Judeţene Iaşi pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Comisia judeţeană reţinuse că în dovedirea calităţii de refugiat a autorului reclamantei, M.V., nu a fost depus niciun document oficial sau declaraţie de martor şi nici nu s-a făcut dovada iniţierii unei corespondenţe cu instituţiile abilitate în acest sens.
Completându-şi cererea, reclamanta N.E. a arătat că este unica moştenitoare a tatălui său, M.V., născut la 07 octombrie 1904, în localitatea Floreşti, judeţul Soroca, din Basarabia, şi că a moştenit de la părinţi o casă şi mai multe terenuri, în suprafaţă de 2 ha, în intravilanul oraşului Bălţi din Basarabia, iar tatăl său mai avea în proprietate 28 ha teren agricol, în împrejurimile aceluiaşi oraş.
Sesizat iniţial, Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1043/CA din 25 noiembrie 2008, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi.
Prin sentinţa nr. 82/CA din 14 mai 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, instanţa de fond a reţinut că probatoriul administrat nu este suficient şi de natură a crea convingerea cu privire la temeinicia solicitărilor formulate.
Astfel, din documentele emise de Arhiva Naţională a Republicii Moldova şi Arhiva Municipală a Oraşului Bălţi rezultă că numele autorilor reclamantei nu figurează pe listele cuprinzând proprietăţile imobiliare supuse naţionalizării în anii 1945-1947 neexistând informaţii despre averea acestora nici pentru perioada anterioară anului 1944.
Instanţa fondului a avut în vedere şi dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 290/2003, potrivit cărora, în situaţia imposibilităţii temporare de a procura acte doveditoare, solicitanţii trebuiau să depună cererea cu acte incomplete sau neînsoţită de acte, menţionând procurarea ulterioară a dovezilor.
Or, reclamanta nu a depus acte doveditoare şi nici nu a susţinut că ar fi în imposibilitatea de a le procura, declaraţia pe proprie răspundere a acesteia, precum şi declaraţiile a 2 martori fiind considerate insuficiente fără dovedirea imposibilităţii de a procura documente oficiale.
Curtea de Apel Iaşi a mai reţinut că nu s-a făcut dovada prin niciun înscris că, la data când se pretinde că autorul reclamantei s-a refugiat, acesta avea în proprietate bunurile imobile pentru care se pretind despăgubiri sau compensaţii.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs reclamanta N.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a făcut o prezentare a istoricului litigiului, arătând că deşi nu a depus acte doveditoare în momentul formulării cererii şi nici cu ocazia contestaţiei, acţiunea trebuia admisă întrucât legea nu prevede nicio sancţiune pentru nerespectarea termenului prevăzut la art. 7 din Legea nr. 290/2003, aceste acte putând fi depuse inclusiv la instanţa de judecată, ceea ce ar fi făcut.
Mai mult susţine recurenta atâta timp cât a făcut dovada imposibilităţii de a procura acte de proprietate, legea permite dovedirea acestor bunuri prin declaraţii de martori.
Prin întâmpinare, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în baza art. 308 C. proc. civ. a solicitat menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.
Examinând cauza, conform prevederilor art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, inclusiv conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a motivului de ordine publică privind competenţa materială de soluţionare a cauzei, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului pentru următoarele considerente:
Reclamanta-recurentă N.E. a chemat la instanţa de contencios administrativ pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând anularea deciziei nr. 1367 din 05 august 2008 dată în aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.
Înalta Curte apreciază că, pentru corecta soluţionare a problemei de drept aflată în litigiu, sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003.
Conform alin. (3) al art. anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulţumit de hotărârea comisiei judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestaţie la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
În plus, alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestaţiile şi le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează activitatea Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
Alin. (5) din articolul în discuţie precizează că hotărârile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.
De asemenea, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, menţionează faptul că deciziile vicepreşedintelui sunt supuse, controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.
Astfel, deşi în urma modificării, legea prin prevederile alin. (5) al art. 8, ar putea fi considerată neclară, dacă se face paralelă cu celelalte dispoziţii ale art. 8 şi cu normele de aplicare ale Legii nr. 290/2003, din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă că actele administrative emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanţa de contencios administrativ, fiind vorba de o competenţă exclusivă a Tribunalului.
Ca atare, sunt aplicabile dispoziţiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispun că necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o Curte de apel.
Competenţa materială a instanţei de judecată este reglementată de norme imperative.
În litigiul de faţă suntem în prezenţa unei acţiuni prin care se solicită anularea deciziei motivată a vicepreşendintelui Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin care s-a respins contestaţia formulată de reclamanta-recurentă conform art. 3 din Legea nr. 290/2003.
Altfel spus, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003.
Prin urmare, instanţa de control judiciar reţine că nu sunt incidente în speţă normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Se constată astfel că în cauză competenţa de soluţionare a acţiunii aparţine Tribunalului, secţia de contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 290/2003, dispoziţii cu caracter special derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul şi în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de N.E. împotriva sentinţei nr. 82/CA din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5936/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5939/2009. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
