ICCJ. Decizia nr. 100/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 100/2010
Dosar nr. 4760/2/2008
Ședința publică din 15 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC G.G. SRL a chemat în judecată B.N.R. pentru:
- constatarea nelegalităţii art. 34 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 emisă de B.N.R. la 26 februarie 2002 privind standardele de cunoaştere a clientelei;
- obligarea B.N.R. la modificarea art. 45 alin. (1) al Normei nr. 3/2002;
- daune interese în valoare de 2.280 lei.
Cererea reclamantei a fost precizată/ completată la 5 noiembrie 2008.
Pârâta B.N.R. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar capătul de cerere privind modificarea art. 45 din Norma nr. 3/2002 ca rămas fără obiect ca urmare a abrogării normei prin art. 29 din Regulamentul B.N.R. nr. 9/2008.
2. Soluţia instanţei de fond.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2839 din 1 iulie 2009, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
În motivarea sentinţei, instanţa de fond a arătat că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 emisă de B.N.R. nu încalcă dispoziţiile Legii nr. 656/2002 pentru că nici nu era în vigoare la data când a fost emisă norma.
Nu a fost reţinută nici încălcarea prevederilor art. 41 din Legea nr. 58/1998 pentru că acestea se adresează unui posesor de cambie sau bilet la ordin şi nu impune o obligaţie în sarcina acesteia şi nici a Legii nr. 24/2000 pentru că nici un act normativ de putere superioară nu conţine reglementări privind standardele de cunoaştere a clientelei.
S-a considerat că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2001 nu are nicio legătură cu Directiva Parlamentului European şi a Consiliului U.E. nr. 2005/60/CE, iar aceasta nu conţine norme de imediată aplicare sau care să aibă efect direct, iar această directivă este oricum ulterioară normei şi în anul 2005 România nu era membră a U.E.
Instanţa de fond a arătat că reclamanta face o interpretare greşită a directivelor invocate şi, mai ales, nefiind regulamente, ele nu au caracterul unor norme obligatorii şi s-a constatat că dispoziţiile contestate sunt legale şi temeinice, iar primul capăt de cerere a fost respins.
Cu privire la obligarea la emiterea unui act normativ care să oblige băncile să modifice propriile proceduri de cunoaştere a clientelei, solicitarea a fost respinsă ca neîntemeiată pentru că nu s-a constatat nelegalitatea textului Normei nr. 3/2002, iar pe de altă parte, reclamanta nu a justificat legitimarea procesuală pentru apărarea unui interes general şi nici nu se poate vorbi de justificarea unui interes propriu al reclamantei.
Capătul de cerere privind acordarea daunelor a fost respins pentru că nu a fost reţinută o culpă a pârâtei şi pentru că nu există o legătură de cauzalitate între daunele solicitate şi fapta pârâtei.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC G.G. SRL Bucureşti şi după o prezentare amplă a situaţiei de fapt, a invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În motivele de recurs se critică soluţia instanţei de fond referitoare la respingerea capătului de cerere privind nelegalitatea art. 45 alin. (1) şi se arată că nu se susţine că acest text ar încălca art. 3 şi 4 din legea spălării banilor ci că se încalcă principiul instituit prin derogarea de raportare prevăzută la art. 4 al legii spălării banilor, în cazul operaţiunilor ce nu pot fi refuzate, în particular în cazul biletelor la ordin cu scadenţă fixă.
Referitor la susţinerile instanţei de fond legate de directivele europene, recurenta arată că a făcut trimitere la toate versiunile Directivelor U.E. în materie care au menţinut principiul derogării de raportare, care a fost preluat de legea naţională.
Este criticată soluţia instanţei de fond şi în legătură cu referirile la încălcările Legii nr. 24/2000, cu Statutul B.N.R., a Legii nr. 58/1934 şi cu reglementările B.N.R. în materie de cambii şi se invocă faptul că B.N.R. are obligaţia de a emite reglementări numai cu respectarea contextului legislativ în vigoare, să impusă băncilor respectarea cadrului legislativ, chiar şi a prevederilor şi principiilor legilor cambiei şi biletului la ordin. Or, în speţă, art. 45 alin. (1) din Norma B.N.R. este o afectare a legii cambiei pentru că posesorul cambiei/ biletului la ordin nu are altă posibilitate de prezentare la plată decât în circuitul bancar la o bancă unde are deschis cont curent.
Se apreciază ca fiind nelegală orice dispoziţie prin care să li se permită unităţilor bancare să refuze discreţionar, pe considerentul suspiciunii de spălare de bani, primirea cambiilor/ biletelor la ordin ale clienţilor pentru încasare în cont pentru că nici legislaţia în materie de spălarea banilor, nici măsurile de prudenţialitate bancară nu justifică o astfel de dispoziţie.
Este criticată soluţia instanţei de fond şi în legătură cu respingerea cererii privind acordarea daunelor interese pentru că există legătură de cauzalitate între daunele solicitate şi faptele pârâtei pentru că recurenta a făcut eforturi pentru susţinerea dosarului penal ce nu ar fi avut loc dacă B.N.R. nu ar fi emis Norma cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi care au fost însuşite de instanţele judecătoreşti.
O ultimă critică se referă la suspendarea/ disjungerea capătului de cerere privind suma de 400.000 dolari SUA şi se apreciază că această cerere era prematură, dar instanţa de fond a respins cererea de suspendare.
B.N.R. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:
Prezentul litigiu a fost generat de refuzul unei bănci comerciale, refuz întemeiat pe dispoziţiile art. 45 din Norma nr. 3/2002 privind standardele de cunoaştere a clientelei, de a introduce un bilet la ordin în valoare de 400.000 dolari SUA în circuitul de compensare.
Şi plângerea penală adresată Parchetului şi, ulterior, plângerile adresate instanţei de judecată pentru nelegalitatea rezoluţiei D.N.A., au fost respinse tot în baza aceluiaşi text.
Instanţa de fond a respins cererea reclamantei în care se solicita constatarea nelegalităţii art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002, iar în motivele de recurs se critică această soluţie.
Chiar recurenta recunoaşte că art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 nu ar încălca art. 3 şi 4 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, ci numai un principiu al derogării de raportare instituit de art. 4 din lege.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 prevede că Persoanele prevăzute la art. 8 din Lege (între care şi instituţiile de credit) care au cunoştinţă că o operaţiune ce urmează a fi efectuată are ca scop spălarea banilor, pot să efectueze operaţiuni fără informarea prealabilă a oficiului, dacă tranzacţia se impune a fi efectuată imediat sau dacă neefectuarea ei ar zădărnici eforturile de urmărire a beneficiarilor tranzacţiei.
Deci, pentru a se aplica aceste dispoziţii privind efectuarea operaţiunilor fără informarea prealabilă a Oficiului de Spălare a Banilor, trebuie ca tranzacţia să se impună a fi efectuată imediat sau dacă neefectuarea ei ar zădărnici eforturile de urmărire a beneficiarilor tranzacţiei suspecte.
Însă, în art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 nu au fost preluate asemenea dispoziţii pentru că aceasta a fost emisă în baza Legii nr. 21/1999 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 656/2002 şi, deci, nu putea să aibă în vedere o dispoziţie care a intrat în vigoare în decembrie 2002, iar Norma nr. 3/2002 a fost emisă la 26 februarie 2002, astfel că această critică va fi respinsă.
Referitor la invocarea directivelor europene, chiar recurenta afirmă în motivele de recurs că acestea au fost preluate de legea naţională.
Oricum, fiind vorba de directiva comunitară, aceasta nu are aplicabilitate directă în dreptul naţional şi nu se poate invoca neconcordanţa dintre o normă a B.N.R. emisă în 2002 cu o directivă adoptată în 2005.
Eventuala nelegalitate a unui act se poate invoca în raport de actul normativ care transpune în legislaţia naţională directiva comunitară, dar chiar recurenta recunoaşte că directiva a fost preluată în legea naţională, iar după transpunerea acesteia în 2008, Norma nr. 3/2002 a şi fost abrogată.
În ceea ce priveşte nerespectarea Legii nr. 24/2000, a Statutului B.N.R., a Legii nr. 58/1934 şi a altor reglementări ale B.N.R., aceste susţineri vor fi respinse.
Norma nr. 3/2002 a fost emisă tocmai în baza Statutului B.N.R. şi a avut ca scop protejarea siguranţei şi stabilităţii băncilor şi, deci, a integrităţii sistemului bancar, nu au fost încălcate nici dispoziţiile Legii nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin pentru că drepturile posesorilor de asemenea instrumente financiare pot fi restrânse doar în măsura şi numai dacă operaţiunea respectivă se încadrează în ipoteza aliniatului respectiv şi nici cele ale Legii nr. 24/2000.
Art. 45 alin. (1) din Norma nr. 3/2002 a B.N.R. prevede că „instituţia de credit va putea refuza efectuarea operaţiunilor considerate suspecte şi nu va efectua operaţiunile care sunt contrare legii şi care nu pot fi justificate corespunzător”.
Dar, în ipoteza în care banca ar refuza, în mod discreţionar, efectuarea unor operaţiuni pe motiv de suspiciune, cel care a fost refuzat va putea să prezinte documente în sprijinul solicitării sale sau orice alte probe care să justifice operaţiunea solicitată dar se poate adresa chiar altei instituţii de credit.
Vor fi respinse şi criticile ce vizează respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor interese pentru că nu a fost constatată nelegalitatea textului invocat, dar şi pentru că nu s-a stabilit un raport de cauzalitate cu cheltuielile efectuate cu plângere penală şi plângere împotriva rezoluţiei D.N.A., acestea având ca obiect săvârşirea unor infracţiuni de către angajaţi ai unei bănci comerciale şi nu ai B.N.R.
Referitor la ultimul motiv invocat şi acesta va fi respins.
Într-adevăr, la 10 iunie 2009, reclamanta a solicitat suspendarea acţiunii până la soluţionarea irevocabilă a Dosarului nr. 23902/3/2007 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, unde B.N.R. are calitatea de chemat în garanţie, cerere care a fost respinsă pentru că nu s-a făcut dovada existenţei altei cauze şi pentru că soluţia nu este determinată de existenţa unui drept ce face obiectul altei judecăţi.
Chiar dacă la dosar nu există dovezi exacte, nici intimata-pârâtă nu a contestat existenţa Dosarului nr. 23092/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, dosar ce are ca obiect pretenţii.
Dar, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. pentru că nu s-a făcut dovada că dezlegarea acestei pricini ar depinde, total sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul acelui dosar.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC G.G. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2839 din 1 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act... | ICCJ. Decizia nr. 101/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
