ICCJ. Decizia nr. 104/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 104/2010
Dosar nr. 9281/2/200.
Şedinţa publică din 22 iunie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1270 din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta P.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a constatat refuzul acestuia de a soluţiona cererea reclamantei de redobândire a cetăţeniei române şi l-a obligat să procedeze la analizarea/avizarea cererii, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, şi să plătească reclamantei suma de 1000 lei, cu titlu de daune morale, şi suma de 504,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârât.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, nesoluţionarea, într-un termen de 4 ani, a cererii reclamantei contravine prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la noţiunea de „termen rezonabil", ce constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil.
De asemenea, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a obligat pârâtul la plata de daune morale, reţinând că lipsa totală de acţiune a autorităţii a avut ca efect privarea reclamantei de dreptul legal şi constituţional de a beneficia de redobândirea cetăţeniei române, făcând-o să sufere un prejudiciu moral, datorat sentimentului de nedreptate şi frustrare provocat de refuzul pârâtului de soluţionare a cererii în decursul unei perioade de 4 ani de zile, întârziere pentru care nu a fost prezentată nicio justificare.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată, în raport cu prevederile art. 19 alin. (4) din OUG nr. 5/2010, potrivit cărora „până la operaţionalizarea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, procedura de acordare, redobândire, retragere sau renunţare la cetăţenie, precum şi orice alte aspecte care decurg din funcţionarea Autorităţii vor fi asigurate prin Direcţie cetăţenie şi, după caz, prin alte direcţii de specialitate ale Ministerului Justiţiei".
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului, care reiterează, în esenţă, apărările formulate în faţa primei instanţe, se arată că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a autorităţii pârâte, faţă de prevederile OUG nr. 5/2010 care atribuie competenţa în materie de cetăţenie Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, că, în speţă, nu ne aflăm în prezenţa unui refuz de soluţionare a cererii şi că, drept urmare, în mod greşit a fost admisă cererea reclamantei privind acordarea de daune morale.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, exclusiv sub aspectul acordării daunelor morale, celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate fiind temeinice şi legale, după cum se va arăta în continuare.
In ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, se va reţine că în mod corect aceasta a fost respinsă de prima instanţă, întrucât, deşi prin OUG nr. 5/2010 a fost atribuită competenţa în materie de cetăţenie Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, prin acelaşi act normativ s-a prevăzut că „Până la operaţionalizarea Autorităţii, procedura de acordare, redobândire, retragere sau renunţare la cetăţenie, precum şi orice alte aspecte care decurg din funcţionarea Autorităţii vor fi asigurate prin Direcţia cetăţenie şi, după caz, prin alte direcţii de specialitate ale Ministerului Justiţiei" [art. 19 alin. (4)]; or, la data publicării actului normativ în discuţie, 10 februarie 2010 - M.Of. nr. 93, acţiunea reclamantului se afla deja pe rolul instanţei, pe de o parte, iar litigiul a fost determinat de atitudinea pârâtului cu privire la o cerere formulată încă din anul 2005, când competenţa în materie aparţinea autorităţii recurente, pe de altă parte.
Nici cu privire la fondul cauzei criticile recurentului nu sunt întemeiate.
Astfel, într-adevăr, Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea şi finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
In lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
In acelaşi sens sunt, de asemenea, şi prevederile art. 7 din Recomandarea CM / Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acţionării într-un termen rezonabil", potrivit căruia „Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinesc atribuţiile într-un termen rezonabil".
Cu privire la noţiunea de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
In acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
In opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
In speţa dedusă judecăţii, înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri, anul 2005, şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, acesta fiind un argument suficient pentru a considera întemeiată acţiunea reclamantei, sub aspectul privind obligarea pârâtului de a proceda la analizarea/avizarea cererii de redobândire a cetăţeniei.
In ceea ce priveşte critica referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind plata daunelor morale, se constată, însă, că aceasta este fondată, prima instanţă pronunţând o hotărâre nelegală sub acest aspect.
Astfel, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.
Cum, în cauză, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I-a şi alin. (3) C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, să fie admis recursul formulat şi modificată, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii reclamantei de obligare a pârâtului la plata daunelor morale; vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 1270 din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantei P.L. de acordare a daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 103/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 105/2010. Contencios → |
|---|
