ICCJ. Decizia nr. 1005/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1005/2010
Dosar nr.1173/39/2009
Şedinţa publică din 24 februarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa nr. 244 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Suceava a fost admisă excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta P.D. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Agenţia Judeţeană pentru prestaţii Sociale, Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Botoşani şi în consecinţă a fost constatată nelegalitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din HG nr. 1025/2006 în raport de OUG nr. 148/2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de contencios administrativ, sesizată cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 148/2005 aprobate prin HG nr. 1025/2006, a reţinut că HG nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.
Instanţa a reţinut că prin dispoziţiile arătate au fost definiţi beneficiarii actului normativ, precum şi situaţiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de indemnizaţie pentru creşterea copilului, fiind arătate condiţiile şi procedura ce trebuie parcursă pentru acordarea dreptului arătat.
Astfel, instanţa a reţinut că, prin dispoziţiile invocate ca fiind nelegale, a fost definit termenul de naştere ca fiind aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii.
Definind naşterea, element de referinţă în acordarea indemnizaţiei lunare, ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii, instanţa a constatat că Normele metodologice, prin prevederile art. 3 alin. (1), sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise şi completează în mod nelegal actul normativ cu forţă superioară şi determină în fapt restrângerea aplicării acestuia.
Aceasta rezultă din faptul că OUG nr. 148/2005, prin art. 6 alin. (1) are în vedere ca ipoteză de acordare a concediului, indemnizaţiei şi stimulentului ce sunt reglementate de acest act normativ nu numai numărul naşterilor, ci şi numărul copiilor.
Instanţa a apreciat că prin acordarea drepturilor prevăzute de OUG nr. 148/2005 numai în funcţie de numărul naşterilor, Normele metodologice adaugă la actul normativ în interpretarea căruia au fost adoptate şi restrânge sfera de aplicare a acestui drept, încălcând egalitatea de tratament între copiii proveniţi dintr-o sarcină simplă, cu cei proveniţi dintr-o sarcină multiplă. Astfel, se realizează o discriminare între persoane aflate în situaţii identice, fără să existe o justificare de ordin obiectiv.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Guvernul României, criticând hotărârea pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Guvernul României prin motivele de recurs formulate a criticat soluţia pronunţată invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Astfel, Guvernul României a invocat excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a actului administrativ atacat, arătând că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 prevăd că această excepţie poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu şi pe cele cu caracter normativ, ca în cazul dedus judecăţii, pentru care legea instituie o altă procedură.
Pe fondul cauzei Guvernul României a susţinut că HG nr. 1025/2006 este temeinică şi legală, arătând că definiţia naşterii a fost preluată din dicţionarul explicativ al limbii române, iar prin OUG nr. 148/2005 se prevede expres faptul că se acordă indemnizaţia pentru naştere şi nu pentru fiecare copil rezultat în urma unei naşteri.
S-a apreciat faptul că recunoaşterea drepturilor prevăzute în ipoteza normei legale, pentru fiecare naştere şi nu pentru fiecare copil, nu reprezintă o problemă de nelegalitate şi nu încalcă principiul egalităţii de tratament, nefiind vorba de drepturi ce aparţin copilului.
Recurentul a arătat că indemnizaţia pentru creşterea copilului este o măsură de sprijin pentru familia în care vin pe lume unul sau mai mulţi copii, iar această prestaţie înlocuieşte, pe perioada concediului de creştere a copilului, venitul salarial al părintelui care îndeplineşte condiţiile de acordare şi optează pentru această formă de sprijin.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursurile formulate ca nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Excepţia inadmisibilităţii invocată ca motiv de recurs nu poate fi reţinută şi va fi respinsă de Înalta Curte ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă a contestat legalitatea prevederilor HG nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor OUG nr. 148/2005, act administrativ cu caracter normativ ce conţine reguli generale de conduită, impersonale şi de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de subiecţi.
Este adevărat că legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere în privinţa analizării legalităţii la actele administrative cu caracter individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual.
Este de observat însă că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma "act administrativ unilateral" fără a se mai face distincţie între cel normativ şi cel individual.
În virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte iar nu în sensul înlăturării efectelor sale se apreciază că şi în actuala reglementare actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din legea contenciosului administrativ.
Excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ ca mijloc de apărare poate fi invocată în cadrul oricărui proces aflat pe rol, astfel cum s-a şi întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte a constatat că HG nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.
Prin acest act normativ au fost definiţi beneficiarii şi situaţiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de indemnizaţie pentru creşterea copilului şi au fost prevăzute condiţiile şi procedurile de acordare a dreptului.
Normele metodologice prevăzute în art. 3 sunt însă în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiţia stabilită pentru naştere, ca element de referinţă în acordarea indemnizaţiei lunare, creează o discriminare între persoanele aflate în situaţii identice, fără să există o justificare de ordin obiectiv.
Instanţa de fond a apreciat corect că acordarea indemnizaţiei lunare a fost raportată prin art. 6 din OUG nr. 148/2005 la numărul copiilor născuţi, iar nu la numărul naşterilor, situaţie în care dispoziţiile art. 3 din Normele metodologice sunt nelegale. Definind naşterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 din HG nr. 1025/2006 completează în mod nelegal actul normativ cu forţă superioară în aplicarea căruia a fost adoptat şi încalcă principiul egalităţii de tratament între copiii proveniţi dintr-o sarcină simplă şi multiplă.
Faţă de titlul şi obiectul de reglementare al actului administrativ contestat, va fi respinsă şi susţinerea recurentului că indemnizaţia lunară nu reprezintă o măsură de protecţie a copilului, cu atât mai mult cu cât beneficiarul dreptului rezultă din norma legală cuprinsă în art. 6 din ordonanţa de urgenţă şi nu poate fi stabilit prin trimitere la actele normative referitoare la alte forme de protecţie socială.
În acest sens, faţă de practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o altă soluţie, faţă de dezlegarea dată anterior aceleaşi excepţii de nelegalitate, ar echivala cu acceptarea unor divergenţe de jurisprudenţă (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării este în sine contrară principiului securităţii juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37 - 39).
Rolul unei jurisdicţii supreme, cum este cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în această materie este acela "de a regla contradicţiile jurisprudenţei", iar menţinerea aceloraşi soluţii în cauze similare este de natură a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii, în scopul de a evita apariţia unor divergenţe jurisprudenţiale.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Guvernul României împotriva Sentinţei nr. 244 din 12 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 774/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1006/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
