ICCJ. Decizia nr. 103/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 103/2010
Dosar nr. 795/45/200.
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin cererea adresată Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC K.K. SRL Vaslui a solicitat, în contradictoriu cu D.G.F.P. Vaslui şi A.F.P. Vaslui, anularea deciziei nr. 24 din 24 iulie 2008, a deciziei de impunere nr. 62 din 14 mai 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 4416 din 4 mai 2008 şi să fie exonerată de plata sumei de 554.600 lei.
În motivarea cererii s-a arătat că inspecţia fiscală efectuată în perioada 18 aprilie 2008 – 12 mai 2008 a vizat activitatea fiscală a reclamantei în perioada 01 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2007, iar actele fiscale se consideră că au fost întocmite cu încălcarea legislaţiei în vigoare, că modul de stabilire al impozitului pe profit nu reflectă dispoziţiile legale în materie şi astfel baza impozabilă nu a fost stabilită corect.
2. Soluţia instanţei de fond.
Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 83/CA din 18 mai 2009, a admis acţiunea promovată de reclamantă în contradictoriu cu D.G.F.P. Vaslui, au fost anulate Decizia nr. 24 din 24 iulie 2008, Decizia de impunere nr. 62 din 14 mai 2008 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 4416 din 4 mai 2008 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 4416 din 4 mai 2008, a fost exonerată reclamanta de plata sumei de 544.600 lei.
În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost suspendată executarea actelor administrativ-fiscale atacate până la soluţionarea irevocabilă a cauzei şi obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Încheierea din 13 iulie 2009, aceeaşi instanţă a admis îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei nr. 83/CA din 18 mai 2009 în sensul că acţiunea este admisă şi în contradictoriu cu A.F.P. Vaslui pentru Contribuabili Mijlocii.
În motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut faptul că, în urma efectuării unei inspecţii fiscale, a fost emisă Decizia de impunere nr. 62 din 14 mai 2008, iar contestaţia formulată a fost admisă numai pentru suma de 1295 lei şi respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 24 din 24 iulie 2008 a D.G.F.P. Vaslui, pentru suma de 544.600 lei.
Instanţa de fond a arătat că raportat la obiectivele formulate şi la concluziile raportului de expertiză realizat în cauză, în urma examinării celor 39 de facturi, experţii au constatat că în partea stângă-jos a facturilor nu sunt menţionate datele de identificare a persoanei care efectuează livrarea mărfurilor, iar lipsa acestora nu are nici un efect asupra valabilităţii facturilor.
Au fost preluate pe larg concluziile raportului de expertiză referitor la dreptul de deducere a TVA, modul de stabilire a impozitului pe profit, stabilirea caracterului deductibil al cheltuielilor aferente edificării şi utilării imobilului-casă de protocol, precum şi cu amenajarea terenului de tenis, dar şi cu achiziţia de bunuri (obiecte sanitar şi altele).
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs D.G.F.P. Vaslui, atât în nume propriu, cât şi în numele şi pentru Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Vaslui, criticând sentinţa ca fiind nelegală şi netemeinică.
În motivele de recurs se arată că acţiunea în contencios administrativ are ca obiect stabilirea faptului dacă anumite facturi emise de diverşi furnizori ai reclamantei pot fi considerate deductibile fiscal.
Suma de 224.490 lei a fost stabilită ca impozit pe profit de plată suplimentar în sarcina reclamantei pentru că societăţii nu i-au fost admise spre deducere fiscală facturile prin care aceasta s-a aprovizionat cu materie primă de la SC B.C. SRL Iaşi, precum şi pentru neadmiterea unor cheltuieli efectuate pentru obiectivele „teren de tenis" şi „case de protocol".
S-a stabilit că respective facturi emise de SC B.C. SRL, în urma unui control încrucişat efectuat de D.G.F.P. Iaşi, au fost emise de SC S.L. SRL Iaşi pentru SC M.C. SRL Iaşi şi nu pentru SC B.C. SRL şi pentru că SC M.C. SRL nu este unitate autorizată a emite documente cu regim special, rezultă că nu au fost respectate prevederile art. 6 din HG nr. 831/1997 şi, prin urmare, facturile respective nu au calitatea de document justificativ în accepţiunea art. 21 alin. (4) lit. f) Cod Fisca.
Este criticată soluţia instanţei de fond pentru că o factură fiscală, pentru a avea calitatea de document justificativ, nu este suficientă înregistrarea în contabilitatea societăţii ci, pe lângă condiţiile impuse de Codul fiscal, trebuie îndeplinite şi condiţiile cerute de art. 6 din HG nr. 831/1997.
Această problemă a fost rezolvată prin Decizia nr. V/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite, unde s-a stabilit că nu pot fi considerate documente justificative facturile sau actele contabile ce nu respectă toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii, iar în speţă, chiar dacă culpa emiterii facturilor de către o unitate ce nu era autorizată nu aparţine reclamantei, facturile nu pot avea calitatea de document justificativ.
S-a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantei.
Intimata SC K.K. SRL Vaslui a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Soluţia instanţei de fond.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul dar pentru următoarele considerente:
Reclamanta-intimată a solicitat instanţei de fond anularea actelor fiscale întocmite şi prin care s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 544.600 lei reprezentând TVA şi impozit pe profit deoarece organele fiscale au apreciat că unele documente prezentate nu au caracter justificativ iar unele cheltuieli nu sunt deductibile fiscal.
Principala sumă contestată şi pentru care nu s-a acordat drept de deducere a fost de 838.184 lei, sumă pentru care s-a stabilit un impozit pe profit de 224.490 lei pentru anul 2004 este legată e faptul că organele fiscale au reţinut că facturile emise de SC B.C. SRL nu sunt procurate pe căi legale şi nu conţin toate informaţiile obligatorii stipulate de legislaţia în vigoare.
În discuţie sunt un număr de 39 de facturi emise de SC B.C. SRL în perioada ianuarie 2004 – 26 iulie 2004.
Instanţa de fond, deşi era învestită tocmai cu stabilirea caracterului de document justificativ a celor 39 de facturi, în motivarea sentinţei, reţine constatarea experţilor contabili că facturile emise de SC B.C. SRL îndeplinesc prevederile legale în vigoare la acea dată cu privire la conţinut şi formă.
Verificând actele aflate la dosar s-a putut constata că instanţa de fond a considerat, ca şi experţii contabili, că acele facturi pot fi considerate documente justificative, dar această constatare nu s-a bazat pe propria analiză a acestora de către instanţa de fond pentru că acestea nu au fost depuse în copie la dosar.
Instanţa de fond s-a limitat la a relua concluziile experţilor contabili, a considerat că acestea au calitatea de document justificativ, dar fără o verificare directă a acestora.
Expertiza este un mijloc de probă, iar concluziile expertizei trebuie apreciate de judecător, dar obiectul expertizei îl constituie numai împrejurări de fapt dar nu lămurirea unor probleme de drept.
De altfel, instanţa de fond, însuşindu-şi şi reluând concluziile expertizei, nu face nicio referire la dispoziţiile legale referitoare la forma şi conţinutul facturii, cu excepţia OG nr. 29/2003, deşi există chiar o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile unite, (Decizia nr. V/2007 ) în această problemă, mai ales că părţile (organele fiscale şi societatea comercială) au păreri diferite în această problemă, iar în raport de data emiterii facturilor, se poate pune chiar problema aplicării legii în timp, astfel că sub acest aspect, hotărârea instanţei de fond este nemotivată.
Pentru că cele 39 de facturi nu au fost depuse la dosar, nici instanţa de recurs nu poate analiza caracterul de document justificativ al acestora.
De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi casată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru a fi depuse, în copie, cele 39 de facturi şi pentru a se verifica şi stabili de către instanţă dacă acestea au sau nu caracterul de document justificativ, potrivit prevederilor legale şi pentru a analiza, în ansamblu, susţinerile părţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de declarat de D.G.F.P. Vaslui, în nume propriu şi pentru Administraţia Finanţelor Publice Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 83 din 18 mai 2009 a Curţii de Apel Iaşi.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 802/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1105/2010. Contencios → |
|---|
