ICCJ. Decizia nr. 1412/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
INALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1412/2010
Dosar nr. 922/35/200.
Şedinţa publică din 11 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 196/CA-PI din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea a fost admisă cererea reclamanţilor M.M.N., ş.a., formulată în contradictoriu cu Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice în sensul că a fost anulat ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 şi Decizia nr. 95 din 2 iulie 2009 emise de pârâţi.
Instanţa a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J. s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J., cu motivarea că plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidenţa OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, precum şi având în vedere impactul măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, prevăzute de OUG nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale.
Prin Decizia nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului Şef al D.I.I.C.O.T., s-a dispus că, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Deciziei nr. 45 din 05 martie 2009 a Procurorului Şef al D.I.I.C.O.T., cu motivarea că plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidenţa OUG nr. 71/2009 şi având în vedere impactul măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, conform OUG nr. 34/2009.
Curtea de apel a reţinut că autorităţile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neplata integrală a drepturilor salariale respectiv neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, întrucât „executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile constituie o obligaţie legală a statului", aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO.
Astfel fiind, a reţinut instanţa că autorităţile publice implicate (Parchetul Î.C.C.J., M.F.P., etc.), cu exces de putere si prin depăşirea prerogativelor, au înlăturat de la plată una dintre componentele salariului magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate, respectiv sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar refuzul de plată integrală a salariilor, în compunerea de mai sus, are caracterul unui act administrativ asimilat, care are caracter vătămător şi încalcă prevederile art. 74 alin. (2) din Legea nr.3 03/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, conform cărora „Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
A mai reţinut instanţa că actele contestate dispun retroactiv pentru o perioadă anterioară datei emiterii lor şi că în mod nejustificat sunt invocate, drept argument al emiterii celor două acte, OUG nr. 71/2009, care se referă la plata unor drepturi restante aferente titlurilor executorii, pe când salariul lunar nu este un drept restant, ci unul actual, astfel că nu este supus dispoziţiilor respectivei ordonanţe de urgenţă.
Instanţa a reţinut că cererea de chemare în garanţie este neîntemeiată, având în vedere atribuţiile ce revin Ministerului Finanţelor Publice conform art. 19 din Legea nr. 500/2002.
Împotriva sentinţei au declarat recurs pârâţii Ministerul Public, Parchetul Î.C.C.J. şi D.I.I.C.O.T., criticând hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Prin motivele de recurs, atât pârâta D.I.I.C.O.T., cât şi pârâtul Ministerul Public, Parchetul Î.C.C.J. critică sentinţa civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ.
În raport cu art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
În temeiul art. 137 C. proc. civ., se invocă excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J., motivat de faptul că actul a fost anulat prin prin sentinţa nr. 444 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi susţin că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actele contestate au caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului reclamanţilor, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuţie dreptul în sine al reclamanţilor.
Mai susţin recurenţii că nu se poate reţine o vătămare a dreptului reclamanţilor, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile OUG nr. 71/2009 şi că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice, cele două instituţii se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.
Mai susţin recurenţii că cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public – Parchetul Î.C.C.J. şi D.I.I.C.O.T. nu li se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a suplimentat şi a refuzat alocarea sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătoreşti, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi obligarea acestuia să vireze sumele aferente.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, instanţa de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.
Mai susţin recurenţii că anularea celor două acte este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.
Totodată, recurenţii susţin că instanţa de fond a ignorat jurisprudenţa CEDO (cauza Van den Hurk împotriva Olandei, 1994, şi cauza Dulaurans împotriva Franţei, 2000) referitoare la obligaţia instanţei de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de obiect a acţiunii, invocată de recurenţi în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această excepţie este neîntemeiată.
Înalta Curte reţine că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui.
De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.106).
Instanţa de recurs reţine că anularea ordinului prin hotărârea arătată nu înseamnă lipsirea de interes a acţiunii reclamanţilor, întrucât aceştia justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată, cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului şi deciziei ce formează obiectul litigiului.
Înalta Curte analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursurile ca nefondate, pentru considerentele ce urmează.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât OUG nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului respectiv.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituind o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil, aceasta fiind şi raţiunea pentru care a fost reglementat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel, care a expus motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul anulării celor două acte administrative.
Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi ignorat jurisprudenţa CEDO referitoare la obligaţia instanţei de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că sunt neîntemeiate criticile recurenţilor în sensul că în mod greşit Curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, şi că instanţa de fond a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii şi a adăugat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din respectiva ordonanţă de urgenţă.
Pentru argumentele expuse cu ocazia respingerii motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurenţilor în sensul că în prezenţa dispoziţiilor OUG nr. 71/2009 nu pot fi puse în executare hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Reieterând argumentele reţinute anterior, instanţa de control judiciar apreciază că dreptul reclamanţilor la acordarea sporului, stabilit prin hotărâri judecătoreşti, nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009 care reglementează plata unor sume prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii. Astfel fiind, rezultă că intră sub incidenţa ordonanţei de urgenţă numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a prevăzut expres plata în concret a unei sume de bani expres determinată.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actele contestate au caracter retroactiv şi contravin dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.
Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J. şi al Deciziei nr. 95 din 02 iulie 2009 a Procurorului şef al D.I.I.C.O.T., atât timp cât ambele acte au fost emise în cursul lunii iulie şi dispun suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul şi Decizia contestate trebuia să fie elaborate şi emise cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că emiterea celor două acte administrative cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea celor două acte administrative cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autorităţile emitente, pârâte în prezenta cauză, au manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Susţinerea recurenţilor în sensul că anularea celor două acte este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actelor administrativ contestate se verifică la momentul emiterii lor şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut instaţa de fond că cele două acte administrative au fost emise şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autorităţile emitente nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul Î.C.C.J. şi de D.I.I.C.O.T. ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism împotriva sentinţei nr. 196/CA-PI din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1407/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1469/2010. Contencios → |
|---|
