ICCJ. Decizia nr. 158/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 158/2010
Dosar nr. 961/44/2008
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 186 din 22 decembrie 2008, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.S., C.T., C.D., N.C.C., C.F., L.I.G., L.M.M., P.C., P.T., P.E., P.A.L., P.M., R.I., R.M., Ţ.L.S., V.S., M.S. şi U.I., în contradictoriu cu pârâţii C.N.C.D. şi Curtea de Conturi a României. Pe cale de consecinţă, instanţa de judecată a anulat hotărârea din 2008 emisă de primul pârât şi a constatat existenţa unui tratament discriminatoriu între reclamanţi şi controlorii financiari din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti, în privinţa coeficientului de multiplicare cu care a fost înmulţită valoarea sectorială de referinţă pentru stabilirea cuantumului indemnizaţiei emise în perioada 2007 - 2008.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Deşi pârâtul C.N.C.D. a analizat în amănunt conexiunile care există între dreptul intern şi legislaţia europeană în materia discriminării, motivarea hotărârii contestate este una de analiză doctrinară, fără nicio finalitate practică.
Astfel, arată prima instanţă, deşi au fost analizate conceptele de tratament diferenţiat, situaţii analoge şi comparabile sau principiul egalităţii, pârâtul nu a dat dezlegare chestiunii invocate de reclamanţi, nerăspunzând în niciun chip fondului chestiunii. Atât reclamanţii cât şi categoria identică de salariaţi din cadrul Curţii de Conturi şi ai Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti se află în situaţii identice, au aceleaşi atribuţiuni de serviciu, aceleaşi studii şi condiţii de vechime, îndeplinesc aceleaşi sarcini de serviciu fac parte din aceeaşi structură de personal dar au salarii diferite.
Se arată în considerentele sentinţei atacate că, dacă analogia nu se poate stabili între situaţia lor şi a celor din cadrul Curţii de Conturi, nimic nu justifică diferenţierea de salarizare privitoare la controlorii Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti, instituţie de acelaşi grad şi cu aceleaşi atribuţiuni cu camerele judeţene de conturi.
De asemenea, reţine prima instanţă, potrivit definiţiei discriminării, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi trebuie să se refere la situaţii comparabile dar care sunt tratate diferit.
Or, apreciază instanţa de fond, în speţă situaţiile nu sunt comparabile ci identice, iar tratamentul vădit diferit porneşte, probabil, de la încadrarea aceleiaşi categorii de funcţionari în Municipiul Bucureşti, căci un alt criteriu de diferenţiere nu există şi nu a fost invocat nici de autoritatea pârâtă.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâţii.
În motivarea recursului, pârâtul C.N.C.D. a arătat, în esenţă, următoarele:
Potrivit definiţiei discriminării, din art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute în textul legal amintit şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în acest text de lege. Subsecvent, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau executării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic,economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Tratamentul diferit trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute în art. 2 alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, or categoriile de controlori financiari în discuţie fac parte din structuri diferite şi desfăşoară activităţi diferite.
Conform art. 19 din O.G. nr. 137/2000, aşa cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 75/2008, sesizările ce au ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a C.N.C.D.
În recursul său, pârâta Curtea de Conturi a României a arătat, în esenţă, că în perioada 2005 - 2009 salarizarea controlorilor financiari a fost reglementată prin O.U.G. nr. 160/2000, Legea nr. 233/2006, O.G. nr. 27/2007 şi O.G. nr. 14/2008, coeficienţii de multiplicare fiind stabiliţi în mod diferenţiat de legiuitor pentru aparatul central şi pentru Municipiul Bucureşti, pe de o parte, şi judeţe, pe de altă parte, ţinându-se seama de rolul, importanţa şi răspunderea ce revine acestora în cadrul organului suprem de control financiar, de complexitatea şi riscurile funcţiei, de volumul de activitate. Pârâta a mai arătat că examinarea soluţiilor legislative alese de Parlament revine exclusiv Curţii Constituţionale, hotărârea recurată fiind dată cu încălcarea Deciziilor nr. 818 - 821 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale, definitive şi general obligatorii, în care s-a statuat că prevederile art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde concluzia că instanţele judecătoreşti au competenţă să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Recursurile sunt întemeiate.
Reclamanţii, controlori financiari în cadrul Camerei de Conturi a Judeţului Brăila, susţin că sunt discriminaţi deoarece s-a instituit un tratament diferenţiat între controlorii financiari aparţinând aceluiaşi sistem, în legătură cu coeficienţii de multiplicare cu care a fost înmulţită valoarea de referinţă sectorială pentru stabilirea cuantumului indemnizaţiei controlorilor financiari în perioada 2000 - 2007.
În concret, discriminarea constă, potrivit susţinerilor acestora, în stabilirea coeficienţilor de multiplicare mai mici pentru controlorii din cadrul camerelor judeţene ale Curţii de Conturi a Municipiului Bucureşti şi faţă de cei din aparatul central, tratament determinat de prevederile următoarelor acte normative: O.U.G. nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curţii de Conturi, Legea nr. 233/2006 privind criteriile salariale acordate în 2006 controlorilor financiari, salarizaţi potrivit O.U.G. nr. 160/2000 şi O.G. nr. 27/2007 privind criteriile salariale acordate în 2007 la Curtea de Conturi a României.
Tratamentul diferenţiat aplicat, au mai precizat reclamanţii, nu este justificat de un scop obiectiv şi legitim, toţi controlorii financiari având aceleaşi funcţii, aceleaşi atribuţii şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi instituţii - Curtea de Conturi a României.
Prima instanţă a admis acţiunea şi a anulat Hotărârea din 2008 a C.N.C.D. şi a constatat existenţa unui tratament discriminatoriu între reclamanţi şi controlorii financiari din cadrul Camerei de Conturi a municipiului Bucureşti în privinţa coeficientului de multiplicare cu care a fost înmulţită valoarea sectorială de referinţă.
Judecătorul fondului a reţinut că deşi analogia nu se poate stabili între reclamanţi şi controlorii financiari din aparatul central, nimic nu justifică diferenţierea de salarizare privitoare la controlorii din cadrul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti, instituţie cu acelaşi grad şi cu aceleaşi atribuţii cu camerele judeţene de conturi, controlorii financiari aflându-se în situaţii identice, tratamentul diferenţiat, în opinia instanţei, neavând o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Înalta Curte reţine că aşa cum a statuat C.E.D.O., relativ la art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ce consacră principiul nediscriminării, tratamentul diferenţiat înseamnă discriminare, în sensul art. 14, atunci când autorităţile statale induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Conform unei jurisprudenţe constante, Curtea europeană a statuat că pentru a se putea vorbi de violarea art. 14 „trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţiat şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă” (C.E.D.O., Fredin împotriva Suediei, parag. 60; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, parag. 31; Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei; Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996, parag. 72).
În acelaşi timp, instanţa europeană a statuat şi că statele contractante depun o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (C.E.D.O., Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, parag. 75).
Având aceste repere şi observând prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, care conţin definiţia legală a discriminării, Înalta Curte constată că salarizarea personalului Camerei de Conturi a municipiului Bucureşti, deşi diferită de a reclamanţilor nu reprezintă o discriminare în raport de prevederile legale menţionate şi de jurisprudenţa Curţii europene, care reprezintă interpretarea oficială a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Diferenţierea de tratament între cele două categorii de controlori financiari are la bază o justificare rezonabilă în condiţiile în care distincţia de tratament juridic aplicată are la bază, în actele normative arătate în acţiune de reclamanţi şi care au reglementat în perioada în discuţie salarizarea contestatorilor financiari, indicându-se în termeni neechivoci că salarizarea a fost stabilită în funcţie de rolul, importanţa şi răspunderea ce revine acestora în cadrul Curţii de Conturi, de complexitatea şi riscurile funcţiei, de incompatibilităţile şi interdicţiile prevăzute de lege pentru această categorie de personal (art. 1 alin. (2) din Legea nr. 233/2000 şi art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 27/2007). Or, este evident că, astfel cum a reţinut şi C.N.C.D., doar aparent sarcinile şi atribuţiile controlorilor financiari sunt aceleaşi, deoarece în privinţa volumului activităţii sau a importanţei instituţiilor şi autorităţilor controlate de controlorii financiari din cadrul camerelor de conturi judeţene şi din cea a Municipiului Bucureşti există diferenţe (în Bucureşti funcţionează instituţiile publice centrale, care în mod evident au şi cele mai importante bugete) care justifică în mod obiectiv distincţia de tratament juridic în materia salarizării.
În fine, observă Înalta Curte, prima instanţă a ignorat Deciziile Curţii Constituţionale nr. 819 și nr. 821 din 3 iulie 2008 în care au fost declarate neconstituţionale unele dispoziţii din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
De asemenea, prima instanţă a ignorat şi prevederile art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, astfel cum a fost introdus prin art. 5 din O.U.G. nr. 75/2008, text legal în care se statuează neechivoc că sesizările ce vizează măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a C.N.C.D.
Or, acţiunea reclamanţilor vizează exact această ipoteză, întrucât se invocă o pretinsă discriminare produsă prin acte normative cu putere de lege adoptate în materia salarizării unor categorii de personal din sectorul bugetar, solicitându-se extinderea aplicării unor norme juridice şi altor subiecţi de drept decât cei avuţi în vedere de legiuitor.
Faţă de cele ce preced, Curtea va admite recursurile pârâţilor C.N.C.D. şi Curtea de Conturi, conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi va modifica sentinţa recurată, în sensul că va respinge ca nefondată acţiunea reclamanţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii C.N.C.D. şi Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 186 din 22 decembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în tot, sentinţa atacată, în sensul că respinge, în fond, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii B.S., C.T., C.D., N.C.C., C.F., L.I.G., L.M.M., P.C., P.T., P.E., P.A.L., P.M., R.I., R.M., Ţ.L.S., V.S., M.S. şi U.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 153/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 163/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
